Motz are casa

Pe strada noastra si-a gasit de la o vreme locul de sedere un catelus negru, de talia unui Tekel cu par lung, cu un cap simpatic si o fire foarte voluntara. De fiecare data cand ne vede jucandu-ne cu Lulutza si Nelson, cateii nostri, sta cu labele pe gard si scheauna de invidie. La inceput, cand mergeam la el sa-l mangai, fugea speriat. Cand ne auzea, pe mine si pe sotia mea, ca le dam de mancare cateilor nostri, chiar daca o faceam in spatele casei, incepea sa scheaune, de parca-l taia cineva. Desigur ca ne-am simtit obligati sa-l omenim si pe "Motz", cum l-am botezat eu. Venea sa ia mancarea aruncata prin gard, dar tot nu accepta sa-l mangaiem. Cu timpul, dupa aproape o luna, s-a obisnuit cu noi si "catadicsea" sa ne ia mancarea din maina, ne lasa sa-l maingaiem si chiar sa se juca, e drept ca destul de stangaci, cu noi. De intrat in curte nu intra, sau daca o facea, era numai ca explorare a unui teritoriu strain si o stergea repede cand ne vedea apropiindu-ne. Ne era mila de el in zilele ploioase cand i se uda blana si in noptile cu bruma cand parca incaruntea. Ca sa nu ne mai facem griji pentru el, deoarece in curte nu-l puteam primi, i-am facut astazi o cusca "boiereasca", lipita de gardul nostru, spre strada, linga poarta de intrare cu masina la garaj. Ca sa-i dau de inteles ca e a lui, i-am dat ceva "maruntisuri" de mancare direct in cusca. A intrat sa le ia, dar de mancat tot afara din cusca le-a mancat. Sta inca afara, ca un "baiat al strazii" ce se stie ... Sa speram ca ploile si frigul il vor convinge sa-si intre in posesia "locuintei". Are acum casa, chiar daca pe domeniul public ....