Își preda materia foarte bine, știa să ne facă să ne placă istoria, dar avea ceea ce se cheamă un ”melic” (obicei, cusur, meteahnă), pe care noi, elevii, îl îndrăgeam foarte mult: o dată sau de două ori pe trimestru ora de istorie se desfășura după un tipic numit astăzi ”o altfel de școală”.
Să mă explic. Profesorul, pe care noi îl porecleam Nea Georgică ”Bavarezu'”, intra în clasă, arunca pe catedră catalogul, se așeza comod pe scaun, uneori legănându-se pe picioarele din spate ale acestuia și ne privea oarecum altfel. Parcă nu mai eram elevii lui, pe care îi scotea la lecție pentru ascultare, sau cărora le dădea lucrări de control. Eram niște oameni cu care el stătea la taclale, precum țăranii lui Marin Preda în Poiana lui Iocan.
Noi, elevii lui, ”îl miroseam” imediat și atmosfera din clasă se destindea brusc.
Uneori ne povestea ”can can-uri” din istorie, care nu se găseau în manual și pe care el le aflase din lecturile lui de specialitate, alteori discutam despre obiceiuri vechi din societăți de mult apuse.
Noi ascultam vrăjiți, puneam întrebări la care el ne răspundea doct și astfel trecea ora de istorie fără nici un scos la tablă sau lucrare de control.
Într-una din dăți, a adus un coleg de-al nostru de clasă o monedă veche de argint, care se pare că nu era chiar lipsită de valoare și toată ora am discutat despre monezi vechi din aur, argint sau aramă.
A fost singura dată când Nea Georgică Bavarezu s-a lăsat ”deturnat” de noi, în rest orice încercare de-a noastră de a-l atrage pe tărâmul unei ”altfel de școli” era sortită eșecului.
Într-una din orele de discuții libere, care nouă ne plăceau atât de mult, nu știu cum vine vorba despre faptul că noi elevii de liceu nu ne prea dăm în vânt după istorie. Pe mine mă mănâncă limba, și pentru că eram și un fel de ”bufon al clasei” nu știu ce-mi vine și-i spun profesorului:
”-Se poate, Dom' Profesor, să spuneți așa ceva? Eu vă garantez că știu istoria din scoarță-n scoarță!”
”-Bine, Nestore. Dacă poți să-mi dovedești că știi istora din scoarță-n scoarță eu îți scot media zece pe acest ultim trimestru, dar dacă nu, te procopsesc cu media patru!” Situația se cam îngroșase, dar eu, am bravat cu îndrăzneala tinereții, spunând că mă prind la acest rămășag.
Tot trimestrul, Dom' Georgică nu m-a ascultat nici măcar o dată, nu ne-a dat nici o lucrare de control, astfel încât rubrica mea din catalog la istorie era cât se poate de ”virgină”.
Colegii de clasă mă priveau cu milă, așteptând cu mare curiozitate ultima oră de istorie, când urma să aibă loc ”pârlirea” mea.
Eu, acasă, eram aproape tot timpul cu manualul de istorie în mână...
Sosește și ”MOMENTUL ADEVĂRULUI”!
Eu aveam inima cât un purece, colegii erau în culmea excitării, iar Nea Georgică ”Bavarezu'” își freca mâinile în așteptarea ”EXECUȚIEI”.
Mă cheamă la tablă.
Ies cu manualul de istorie în mână și, jucând totul pe o singură carte, îi spun profesorului:
”-Vă reamintesc că rămășagul nostru era că eu știu istorie ”din scoarță-n scoarță” și... îi întind manualul nostru de istorie cu cele două ”scoarțe” una în atingere cu cealaltă, filele rămânând să atârne pe din afară.
Profesorul rămâne stupefiat!
Eram cam obraznic, dar se pare că ideea i-a surâs în cele din urmă. Cu un zâmbet malefic în colțul gurii (de loc prevestitor de lucruri bune), îmi ia manualul și-l așează pe catedră cu cele două coperți în sus.
Pe coperta 1 era ca fundal tabloul lui Eugène Delacroix ”Libertatea conducând poporul la Revoluție”.
(poză de pe internet)
Și... întrebările încep să curgă:
-Câte personaje sunt în tablou?;
-Câți morți și câți răniți apar în tablou?;
-Câte pistoale și câte puști se văd în imagine? ...etc..., etc.
Eu, cu ochii închiși, aveam tabloul în fața ochilor, că doar nu degeaba îl studiasem intens acasă tot trimestrul.
Până la urmă profesorul a trebuit să admită că ”nebunul de Nestor” știa istorie ”din scoarță-n scoarță” și dând dovadă de fair play m-a cadorisit cu o medie de zece.
Multe nopți la rând după acest eveniment m-am visat ca participând la Revoluția franceză cot la cot cu Nea Georgică ”Bavarezu'”...
I-am păstrat până astăzi o pioasă amintire acestui profesor, ceva mai altfel decât ceilalți colegi de-ai săi.
(fotografie preluată din monografia Liceului ”Vasile Roaită” -astăzi ”Mircea cel Bătrân” Râmnicu Vâlcea tipărit la Întreprinderea poligrafică Sibiu cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înființare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu