Pe la sfârșitul deceniului șase al secolului trecut, la Grupul de Uzine Clorosodice Govora, se afla pentru montarea și punerea în funcțiune a unor utilaje importate de la ei, un grup de tehnicieni și ingineri japonezi.
Într-una din zile se convenise cu cei de la firma mamă ca aceștia din urmă să sune la o anumită oră pe numărul de telefon aflat în biroul șefului de secție în care se afla utilajul japonez.
Dar, GHINION! Tocmai în ziua respectivă șeful de secție, un tip de vreo doi metri înălțime și de 148 de kilograme, uitase cheile acasă și pentru că se apropia ora convorbirii telefonice cu Japonia, omul nostru se chinuia să tragă de clanță (ușa se deschidea spre exterior), asistat cu curioasă nerăbdare de grupul de ”gălbiori”.
Cum ușa se încăpățâna să nu se deschidă, unul dintre japonezi, mic de statură și slăbuț, se apropie de uriașul nostru care, lac de sudoare, trăgea cu disperare de clanță și-l întreabă prin traducător pe șeful de secție:
”-Este vreo problemă dacă se distruge tocul ușii?”
”-Spune-i, mă, că nu e nimic dacă sare ușa din țâțâni! Eu asta încerc să fac, zise șeful de secție cu năduf.”
Atunci, micuțul japonez se apropie de ușă, depărtă puțin picioarele, ca să aibă o bună priză la sol, apucă cu nădejde clanța și cu o mișcare scurtă din braț trase fulgerător de aceasta. Săriră așchii, tocul se crăpă puternic și ușa rămase întredeschisă cam doi, trei centimetri.
Malacul șef de secție rămase cu ochii căscați de mirare și întorcându-se spre pe traducător îi șopti:
”-Până acum nu dădeam doi bani pe micuțul ăsta, dar de acum încolo voi avea mare grijă să nu-l calc cumva din greșeală pe bătătură!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu