În anul întâi de facultate, locuiam la cămin și aveam coleg de cameră un sas ceva mai în vârstă decât noi. Fusese, se pare, student la Timișoara, dar, din cauza participării la niște activități studențești nu prea agreate de statul comunist, fusese exmatriculat.
De cum a intrat în cameră și am făcut cunoștință, ne-a prezentat trompeta lui de argint de o valoare foarte mare și ne-a spus pe un ton cât se poate de ferm că dacă ne împinge Aghiuță să o atingem măcar, nu și să mai suflăm în ea, ne bate de ne sună apa în cap. Talia lui sportivă și vârsta ne-au făcut să ne scoatem din cap orice idee de a ne atinge de prețiosul instrument, mai ales că noi, ceilalți patru ocupanți ai camerei, eram cam afoni și nici cine știe ce cultură muzicală nu prea aveam.
Walter al nostru s-a remarcat repede și foarte curând a devenit o stea în orchestra de estradă a Casei de cultură a studenților.
Noi, colegii lui de cameră, eram tare mândri de el de câte ori asistam la un spectacol dat de Casa Studenților.
Cu noi nu prea se intersecta cine știe ce în afara cursurilor și seminariilor. Mergea la repetiții, la spectacole, la băute cu colegii din orchestră, iar noi eram cu ale noastre: volei, fotbal, excursii pe munte, băute la Postăvaru, la Cerbul Carpatin, la Mielul Alb, filme la Cinema Patria din Brașov, cu barca pe lac la Parcul Noua, sau cu schiurile la Poiana Brașov, în funcție de anotimp și de banii de buzunar.
Într-o seară, după ce ne-am culcat noi, la vreo oră, două, după miezul nopții, l-am simțit pe Walter că a intrat în cameră, pe tăcute, aproape ca un hoț, el, care de obicei mai trântea câte ceva când se pregătea de culcare, a deschis larg cele două canaturi ale ferestrei ce dădea spre spațiul dintre căminele 1 și 2 din Complexul Memorandului, a scos trompeta lui de argint din cutia ei și, în liniștea deplină a nopții de primăvară târzie a început să cânte melodia ”Il silenzio” (Liniște”), melodie cu care Nini Rossso era foarte la modă pe vremea aceea.
Ne-am trezit, dar nu ne-am mișcat, ca să nu tulburăm vraja care ne învăluia.
Auzeam cum se deschid larg ferestrele camerelor celor două cămine într-o liniște parcă ireală, fără nici o fluierătură sau apostrofare, fără tradiționalele îndemnuri studențești: ”-Du-te bă la culcare... nu vezi cât e ceasul?” presărate cu expresii pe care hârtia le suportă cu greu, chiar dacă pui pe ici pe colo puncte de suspensie...
Între cele două cămine studențești era ... LINIȘTE.
După ce și ultima notă s-a pierdut în noapte, Walter a închis fereastra, a pus trompeta în cutia ei, a pus cutia în dulap și s-a culcat fără să scoată măcar un sunet. Își vărsase toată suferința unui dor sau a unei dezamăgiri în cântecul atât de inspirat al italianului.
Toate celelalte ferestre sau închis și ele... în liniște.
A doua zi nimeni n-a comentat incidentul, de teamă că niște vorbe profane ar putea destrăma clipa de vrajă pe care am trăit-o sau poate am visat-o.
Pentru cei care nu știu despre ce melodie am povestit, dau mai jos linkul de pe Youtube
https://www.youtube.com/watch?v=NOk0qhSTCt8&index=1&list=RDNOk0qhSTCt8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu