Moţ e mai cu moţ!

Dacă, până în Revelion, Moţ era "fiul străzii", la intervenţiile stăruitoare ale Oanei (fiica noastră), i-am făcut mutaţie permanentă în curte.

Am zis că vom scăpa de celălăielile lui matinale (uneori cam prea matinale) atunci când de foame "i se lipea burta de şira spinării"... vorba vine, dar aşa i se părea lui, sau atunci când le dădeam mâncare "internilor" Lulu şi Nelson... deşi el urma la rând.

Am crezut că ne va fi viaţa mai uşoară, dar, ghinion!

Ne-am înşelat amarnic!

Acum, ne chelălăie zilnic în următoarele situaţii:

1. Când îi este foame;
2. Când deschidem fereastra să aerisim dormitorul de la parter;
3. Când ieşim pe terasa de la etaj;
4. Când le dăm mâncare lui Luluţei şi lui Nelson;
5. Când vrea să iasă din curte, să le facă o vizită prietenelor lui (cam "rele de muscă"...) de la două case mai la vale;
6. Când e afară din curte şi vrea să intre...

Dacă n-am fi înglodaţi în datorii la bancă, ar trebui să angajăm patru portari în trei ture...(!?!).

Sper din suflet că, prin ceva muncă de lămurire, să mai reducem din cele şase puncte ale enumerării de mai sus.

Am să-l rog pe Nelson să-i povestească el ce nasoală e operaţia de castrare... (am scăpa de punctul 5)!...

În rest, integrarea lui în colectivul patrupezilor (socializarea, cum se zice acum, mai modern) merge bine.

O dată sau de două ori pe zi, îi adun în jurul meu şi le împart granule sau "bombonele" (apofize de oase de pui), pe rând, fiecăruia pronunţându-le clar numele.

Când voi ieşi la pensie situaţia va fi cu mult mai bună (sper ... că şi pentru mine...)!