Naşul ciobanilor guralivi!

Eram tânăr inginer stagiar la Filiala de proiectare Aro a Centrului de cercetări şi proiectări pentru automobile de pe lângă Grupul de Uzine pentru Automobile Piteşti (GUAP).

Lucram la Câmpulung, la Bancul de încercări motoare.

Centrala noastră industrială era pe vremea aceea la Braşov.

Urma să particip la o şedinţă de analiză a unui standard de motoare.

Plec la Braşov cu unul din cei mai buni şoferi de încercări pe care-i avea Atelierul de Prototipuri al Uzinei Aro.

Conducea un automobil Aro M 461 (variantă mult modermizată a GAZ-ului rusesc). Un vehicol

cu mare capacitate de trecere în teren greu, dar care, datorită gărzii la sol mărite ecartamentului cam mic, era cam instabil în viraje la viteze mari...

Dacă nu v-aţi plictisit citind detaliile de mai sus şi veţi parcurge rândurile ce urmează, veţi afla o poveste pe cât de adevărată, pe atât de nostimă.

Plecăm deci, eu şi şoferul, în delegaţie cam târziu (ca de obicei...), după formalităţile de rigoare...

La Dragoslavele, patru ciobani (cu unul mai mult decât în Mioriţa!), cu ţundre miţoase pe ei, ne fac semn cu mâna să-i luăm până la Bran.

Oprim.

Se urcă pe cele două banchete longitudinale din spate (doi în stânga şi doi în dreapta).

Vorbeau tare (parcă ar fi fost unii pe un munte şi ceilalţi pe altul...).

Până la Podul Dâmboviţei aveam capul cât o baniţă.

Nu mai se auzea motorul de hărmălaia făcută de cei patru ciobani (şi M 461 nu era nici pe departe Mercedes...)

Când încep curbele spre Dealul Sasului, şoferul, care era pe lângă un nemaipomenit conducător auto şi un foarte mare farseur, îmi dă un cot si strigând cât se poate de tare să-i acopere pe păstorii noştri mioritici, zice:

-Nu-i aşa dom' inginer că deşi mi-am luat carnet de o lună, conduc foarte bine?

Eu, neştiind ce urmează, am cam ridicat mirat din sprâncene, dar, uitându-mă la el, l-am văzut că-mi face şăgalnic cu ochiul.

-Vedeţi, dom' inginer, curba asta care vine? (era aporoape o întoarcere la 180 de grade!)... Pe asta dacă n-o iei cu 50 de kilometri la oră eşti un papă lapte!

Şi nu-şi termină bine vorba, că ne trezim cu toţii cu maşina pe două roţi, într-un puternic scârţâit de cauciucuri...

Ciobanii noşti erau claie peste grămadă în spate...

Eu, ştiindu-l ce poate, mă fixez cu picioarele în torpedoul maşinii şi cu spatele presând spătarul scaunului, strig cu o voce chipurile îngrijorată:

-Lăsaţi-o mai moale dom' Miloiu (că aşa îl chema pe şofer)! Într-o lună de zile n-aţi avut timp să prindeţi toate secretele meseriei (sic!).

-Da' de unde, dom' inginer, am fost chiar şi la Bucureşti!...

Nu-şi termină bine vorba şi cum urma o altă curbă, aduce maşina pe celelalte două roţi, într-un scârţâit parcă şi mai tare.

Pe serpentinele de urcare spre Dealul Sasului şi pe cele de coborâre spre Moieciu, maşina noastră era mai mult pe două roţi, iar ciobanii formau o "grămadă spontană" când pe stânga, când pe dreapta maşinii, cu toate că încercau să se ţină cu disperare de vergelele metalice ale prelatei.

În afară de icnelile şi buşelile (parcă ritmice) nu se mai auzea nimic în spatele maşinii....

Când au coborât la Bran, mioriticii noştri păstori guralivi, erau galbeni ca ceara şi nu-şi mai puteau deşcleşta fălcile de atâta balans.

De la Bran la Braşov am ţinut-o tot într-un râs pe seama metodei originale de a face linişte a domnului Miloiu -naşul ad hoc al ciobanilor guralivi.