Criteriul de căutare: BICICLETA

   Eram de circa un an de zile inginer stagiar la Filiala Centrului de Cercetări pentru Automobile de pe lângă ARO Câmpulung, unde lucram la Bancul de încercări motoare din cadrul Atelierului Prototipuri.
   Un unchi de-al meu din București, în trecere prin Câmpulung, știind unde lucrez, dar necunoscându-mi adresa la care locuiam, merge la poarta uzinei Aro și întreabă de mine.
   Programul de lucru se încheiase, la Bancul de încercări motoare nu mai era nimeni, dar ofițerul de serviciu își aduce aminte că un inginer stagiar, blond cu ochelari (numele oricum era necunoscut), care vine cu BICICLETA la serviciu locuiește în cartierul Vișoi.
   Merge unchiu-meu în cartierul indicat, întreabă în stânga și în dreapta de un inginer stagiar, blond, cu ochelari care lucrează la ARO și care merge cu BICICLETA la serviciu.
   Întreabă pe unul, întreabă pe altul, până când un copil care se juca prin preajmă, aude descrierea și se bagă și el în vorbă:
   ”-Știu eu un nene tânăr care ne plimbă pe noi cu BICICLETA, pot să vă arăt unde stă.”
   Îl duce puștiul pe unchiu-meu și-i arată un bloc dat de curând în folosință.
   Eu, care în momentul ăla îmi reglam soneria electrică de la apartament, cocoțat pe un taburet în interior, cu ușa întredeschisă, prin care scoteam mâna ca să apăs pe butonul soneriei aflat în afară, mă trezesc la un moment dat că sunt apucat de mână de cineva aflat în fața ușii de la apartament.
   Mă dau jos de pe scaun și ies să văd cine este cel care a făcut gluma.
   Dau nas în nas cu unchiu-meu, care, după ce mă îmbrățișează, îmi spune râzând:
”-Noroc cu BICICLETA, că altfel nu mai dădeam eu de tine!”
   Ca în orice căutare, fie ea ”live” sau ”on line” important este CRITERIUL după care îți cauți răspunsul la întrebarea pe care ți-ai pus-o.

CUM AM RATAT CARIERA DE INFORMATOR

      Fiind inginer stagiar la Bancul de încercări motoare din cadrul Atelierului de prototipuri ARO, mă trezesc într-o bună zi cu un telefon în care la celălalt capăt al firului, era un bărbat a cărui voce n-am recunoscut-o:
      ”-Sunt MARINESCU și vă aștept la cantină să stăm de vorbă.”
      ”-Petrică MARINESCU, fostul meu coleg de liceu?” am întrebat eu curios.
      ”-Nu. Veniți c-am să vă explic eu.” mi-a spus cel de la capătul firului.
      ”-Bine, dar nu vă cunosc...”
      ”-Lăsați, că vă cunosc eu...”
      I-am spus șefului meu de atunci, inginerul BĂDESCU, că un oarecare MARINESCU nu știu ce vrea să-mi spună și că mă așteaptă la cantină.
      ”-Bine, du-te, dar să-mi spui și mie ce și cum.”
      Mă duc la cantina uzinei, curios să văd ce-i cu acest MARINESCU.
      Aici îl găsesc, la o masă, pe securistul uzinei, maiorul NICOLESCU, pe care-l cunoșteam, întrucât locuia pe aceeași scară de bloc cu socrul meu.
      ”-Dumneavoastră m-ați chemat?” întreb eu oarecum mirat.
      ”-Da, luați loc.” îmi zice el.
      Mă așez și-l las să văd ce-mi spune.
      ”-Dumneavoastră sunteți un inginer de valoare, lucrați la Prototipuri, unde sunt desene cu caracter secret. Ați văzut cumva ceva suspect?”
      ”-Nu. Fiecare își vede de treaba lui și lucrează cu desenele ce-i sunt repartizate.”
      ”-Bine, dar, dacă vedeți ceva care vi se pare că ar încălca secretul locului de muncă, v-aș ruga să ne spuneți.”
      ”-Da... dar la noi toată lumea știe ce are de făcut și cum să umble cu desenele... iar eu nu prea am timp să văd ce fac ceilalți.”
      ”-Bine, mai gândiți-vă la ce v-am spus și mai vorbim noi. Astăzi este luni. Ne întâlnim miercuri tot la ora asta, tot aici la cantină.”
      După ce m-am despărțit de așa-zisul ”MARINESCU”, de cum am ajuns în biroul domnului BĂDESCU, unde mai erau vreo doi trei oameni din atelier, îi spun acestuia din urmă, în gura mare, că securistul uzinei m-a întrebat dacă am văzut ceva în neregulă la modul cum oamenii din atelier lucrează cu desenele ce le-au fost repartizate și că dacă văd așa ceva să-i spun.
      Când m-am dus la ”întâlnirea” stabilită cu ”MARINESCU” miercuri acesta n-a mai venit.
      Se vede treaba că n-am corespuns condițiilor cerute de ”postul” pe care mi-l pregătise ”MARINESCU”.

Să fim deștepți!

Să fim deștepți și să nu repetăm greșelile trecutului.
După parcurgerea etapei craiovene la Oltcit, m-am întors la prima mea dragoste adevărată - ARO Câmpulung.
Uzina musceleană zumzăia ca un stup de albine. Se lucra pe trei schimburi.
La gară, trei linii erau blocate cu garnituri de vagoane pline cu Aro. Majoritatea 244, albe, pentru export în China.
Lunar se produceau 2.500 autoturisme cu destinația clară: Republica Populară Chineză.
Toate cadrele de conducere ale uzinei aveau ca prim punct pe agenda lor de lucru: LOTUL PENTRU CHINA.
Zilnic la Directorul General sunau telefoanele de la Minister, de la Comitetul Județean de Partid, de la Consiliul Economic al Comitetului Central, cu aceleași întrebări: ”Care e situația LOTULUI PENTRU CHINA? Câte bucăți ați fabricat? Câte bucăți mai aveți? Câte bucăți ați îmbarcat pe vagoane? Câte garnituri au plecat spre Constanța?, etc., etc.”
Ofițerii de serviciu pe întreprindere se trezeau, în trecerea lor în control prin secții, pe la 2-3 noaptea cu Directorul General care răsărea parcă din pământ.
-Ei, care-i situația ”pe front”?
Era într-adevăr o luptă. Cu timpul, cu materia și cu oamenii. Din păcate mai erau și inconștienți, care profitând de numărul mare al mașinilor pentru China, atunci când găseau un autoturism cu defecte mai puțin vizibile, îl ascundeau fără nici un scrupul printre acestea. Unele erau depistate de controlorii de la Finisări, dar altele mai scăpau.
Echipele de service din China făceau din ce în ce mai greu față cazurilor ”problemă”.
Comenzile de Aro din China au fost din ce în ce mai mici, până când au încetat complet.
Acum, când se vorbește insistent de investiții chineze în România, de schimburi economice româno-chineze, ar trebui să ne ferim ca de Dracu' de acei ”șmecherași” care, pentru binele lor personal, ar călca fără milă peste binele colectiv.
Să tratăm cu respectul cuvenit marele popor chinez!

Despre restructurări

   Viaţa mi-a scos în cale împrejurări plăcute (o viaţă de familie bogată în bucurii, prieteni adevăraţi - puţini dar buni, un stagiu de formare de 15 luni în Franţa la Citröen - cu şedere la Paris, cunoaşterea unor oameni deosebiţi, etc., etc.) dar şi momente grele (reducerea personalului societăţii mixte Oltcit de la 8200 de angajaţi la 1400, reducerea producţiei de automobile Aro de la 2000 de bucăţi pe lună la 500 pe an, un "stagiu" de doi ani de şomaj, o criză economică, financiară, socială şi politică în care ne zbatem cu toţii în această perioadă...).
   Când, de la o viaţă plină de sens, într-un colectiv pe care-l simţi concentrat asupra unui obiectiv major, ajungi să trăieşti o viaţă "cu încetinitorul", în care trebuie să-ţi stabileşti singur obiective personale de valoare, în timp ce colegii se complac într-o "dolce far niente", sau poate că-şi aranjează viaţa în afara profesiei, trebuie să ai un caracter puternic şi un mediu familial sănătos pentru a "rămâne pe linia de plutire".
   Balcanici fiind, în astfel de vremuri nu-i rău să ai O PILĂ.
   Sigur, veţi spune că apelarea la acest "mijloc de salvare" nu este un lucru prea moral.
   Nu, nu este de loc!
   Dar, cum scara adevăratelor valori a fost cumva "uitată-n pod", nu e de loc rău să ai pe cineva..., undeva..., la momentul potrivit, care să-ţi întindă o mână de ajutor...
   Eu am avut un astfel de sprijin, de care însă n-am abuzat de loc, şi, pentru care nu ştiu dacă mă voi plăti vreodată.
   Uneori mi se pare că n-am făcut nici măcar ceva imoral. Să fie oare pentru că sunt şi eu balcanic? ... Nu ştiu!
   În momentele dificile, când am apelat şi eu la "o relaţie", mi-a venit inspiraţia pentru  caricatura animată de mai jos, din ciclul  "P-ILIADA"

   Avem la ce reflecta...

 
 

Parada automobilelor Aro M-461

   Cu prilejul Zilelor Câmpulungului a avut loc "Parada automobilelor Aro M-461", de la care puteţi urmări mai jos câteva imagini

   Cu această ocazie am avut plăcuta surpriză să-l întâlnesc pe maistrul care m-a primit pe mine ca stagiar la Bancul de încercări motoare din cadrul Atelierului Prototipuri al Filialei de proiectare ARO.
   La cei 94 de ani ai săi, m-a umplut de respect cât de bine se ţine.
   Îi doresc din suflet maistrului pensionar Paraschiv SIMĂN multă sănătate şi să se ţină în continuare la fel de bine.

Naşul ciobanilor guralivi!

Eram tânăr inginer stagiar la Filiala de proiectare Aro a Centrului de cercetări şi proiectări pentru automobile de pe lângă Grupul de Uzine pentru Automobile Piteşti (GUAP).

Lucram la Câmpulung, la Bancul de încercări motoare.

Centrala noastră industrială era pe vremea aceea la Braşov.

Urma să particip la o şedinţă de analiză a unui standard de motoare.

Plec la Braşov cu unul din cei mai buni şoferi de încercări pe care-i avea Atelierul de Prototipuri al Uzinei Aro.

Conducea un automobil Aro M 461 (variantă mult modermizată a GAZ-ului rusesc). Un vehicol

cu mare capacitate de trecere în teren greu, dar care, datorită gărzii la sol mărite ecartamentului cam mic, era cam instabil în viraje la viteze mari...

Dacă nu v-aţi plictisit citind detaliile de mai sus şi veţi parcurge rândurile ce urmează, veţi afla o poveste pe cât de adevărată, pe atât de nostimă.

Plecăm deci, eu şi şoferul, în delegaţie cam târziu (ca de obicei...), după formalităţile de rigoare...

La Dragoslavele, patru ciobani (cu unul mai mult decât în Mioriţa!), cu ţundre miţoase pe ei, ne fac semn cu mâna să-i luăm până la Bran.

Oprim.

Se urcă pe cele două banchete longitudinale din spate (doi în stânga şi doi în dreapta).

Vorbeau tare (parcă ar fi fost unii pe un munte şi ceilalţi pe altul...).

Până la Podul Dâmboviţei aveam capul cât o baniţă.

Nu mai se auzea motorul de hărmălaia făcută de cei patru ciobani (şi M 461 nu era nici pe departe Mercedes...)

Când încep curbele spre Dealul Sasului, şoferul, care era pe lângă un nemaipomenit conducător auto şi un foarte mare farseur, îmi dă un cot si strigând cât se poate de tare să-i acopere pe păstorii noştri mioritici, zice:

-Nu-i aşa dom' inginer că deşi mi-am luat carnet de o lună, conduc foarte bine?

Eu, neştiind ce urmează, am cam ridicat mirat din sprâncene, dar, uitându-mă la el, l-am văzut că-mi face şăgalnic cu ochiul.

-Vedeţi, dom' inginer, curba asta care vine? (era aporoape o întoarcere la 180 de grade!)... Pe asta dacă n-o iei cu 50 de kilometri la oră eşti un papă lapte!

Şi nu-şi termină bine vorba, că ne trezim cu toţii cu maşina pe două roţi, într-un puternic scârţâit de cauciucuri...

Ciobanii noşti erau claie peste grămadă în spate...

Eu, ştiindu-l ce poate, mă fixez cu picioarele în torpedoul maşinii şi cu spatele presând spătarul scaunului, strig cu o voce chipurile îngrijorată:

-Lăsaţi-o mai moale dom' Miloiu (că aşa îl chema pe şofer)! Într-o lună de zile n-aţi avut timp să prindeţi toate secretele meseriei (sic!).

-Da' de unde, dom' inginer, am fost chiar şi la Bucureşti!...

Nu-şi termină bine vorba şi cum urma o altă curbă, aduce maşina pe celelalte două roţi, într-un scârţâit parcă şi mai tare.

Pe serpentinele de urcare spre Dealul Sasului şi pe cele de coborâre spre Moieciu, maşina noastră era mai mult pe două roţi, iar ciobanii formau o "grămadă spontană" când pe stânga, când pe dreapta maşinii, cu toate că încercau să se ţină cu disperare de vergelele metalice ale prelatei.

În afară de icnelile şi buşelile (parcă ritmice) nu se mai auzea nimic în spatele maşinii....

Când au coborât la Bran, mioriticii noştri păstori guralivi, erau galbeni ca ceara şi nu-şi mai puteau deşcleşta fălcile de atâta balans.

De la Bran la Braşov am ţinut-o tot într-un râs pe seama metodei originale de a face linişte a domnului Miloiu -naşul ad hoc al ciobanilor guralivi.

Pacheţelul cu mâncare

Eram venit de curând de la Oltcit S.A. Craiova la Aro S.A. Câmpulung Muscel.

Până să primim o locuinţă (că aşa era prin 1986...), locuiam cu socri şi aveam de făcut pe jos până la locul de muncă (Biroul Export) cam trei sferturi de oră, mergând pe strada principală (Strada Traian).

Era vară.

O vreme plăcută de mers "per pedes".

Pe drum, mă vede un prieten, i se face milă de mine, deşi eu mă simţeam minunat în plimbarea mea matinală şi mă ia cu maşina la serviciu.

Am acceptat, gândindu-mă că poate, vreodată, mă va apuca ploaia pe drum şi dacă-l refuz acum, nu mă va lua nici atunci...

Ajung la birou, lucrez eu ce lucrez şi vine pauza de masă...

Cum aveam o lucrare urgentă de rezolvat, cu ochii pe hârtiile ce la citeam de zor, întind mâna pe lângă birou, scot pacheţelul din geantă, îl deschid şi, fără să-mi dezlipesc o clipă ochii din documente dau să mă apuc să mănânc...

Când să iau sandwich-ul pe care ştiam că mi l-a pregătit iubita mea soţioară, prin vederea periferică sesizez, că, vis-a-vis de mine, la biroul ei, colega mea Luciana, nu mai mişcă!!!...

Salt ochii din hârtii, mă uit spre ea şi o văd privind cu ochii mari, dar mari de tot, când la mine, când la pacheţelul meu cu mâncare, abea deschis...

Mă uit şi eu la pacheţel...

Stupoare!

Ce-mi văd ochii?

Pe birou, în locul pacheţelului meu cu mâncare, se afla deschis un pachet, în care se "răsfăţau" privirii nişte felii de pâine din care se muşcase, îmbibate parţial într-un sos de roşii, oase de pui cu foarte, foarte puţină carne pe ele, zgârciuri şi coji de salam...

Biata Luciana nu-şi putea explica în nici un fel cum poate un om, cât de cât respectabil, să mănânce aşa ceva ...

Am izbucnit în râs şi toti colegii de birou (vreo patru cinci) au privit miraţi spre noi...

Le-am explicat cum biata Luciana luase drept gustarea mea, un pachet pregătit pentru căţelul unui văr de-al soţiei, prin faţa casei căruia treceam.

Au izbucnit şi ei în râs...

Bietul Grivei, a trebuit să-şi primească pacheţelul lui abea după amiază, când m-am întors spre casă, iar eu, râzând încă de surprinderea colegei mele (justificată pe undeva...), mi-am scos adevăratul meu pacheţel şi am început să mănânc.

Erau probleme cu aprovizionarea cu alimente, dar nici chiar aşa, să iau mâncarea de la gura câinelui...