Cum mi-am depus proiectul de licenţă

Am fost de curând la întâlnirea cu colegii, cu care, acum 40 (patruzeci!!!) de ani am absolvit Facultatea de Mecanică, Secţia de Automobile şi tractoare, la Braşov.
Eheei, cât timp a mai trecut de când, într-o dimineaţă frumoasă de iunie, am plecat de la Căminul 10, împreună cu bunul meu coleg de cameră, cu tuburile de planşe şi proiectele frumos legate sub braţ.
Era un cer senin şi un soare prietenos, care parcă se bucura şi el împreună cu noi că, în sfârşit, după zile şi nopţi de muncă asiduă făceam penultimul pas către apelativul "Dom' Inginer", sau, cum se mai spunea pe atunci: "Tov' inginer".
Cum mergeam eu vesel alături de colegul şi prietenul meu, am deodată o senzaţie stranie...
Totuşi, ceva nu era în regulă...
Îngerul meu păzitor mă bătuse pe umăr şi-mi spusese, parcă, la ureche:
"-Întoarce-te şi priveşte înapoi!..."
Mă întorc, privesc, şi, ce-mi văd ochii?
Pe trotuar, în urma mea, erau înşirate, ca mărgelele pe aţă, planşe pe hârtie de calc, care, în uma căderii capacului, părăseau, precum paraşutiştii avionul care-i lansează, tubul de carton şi, lin de tot, aterizau pe trotuar...
Ca de atâtea ori în viaţă, şi de data asta am avut parte de un concurs favorabil de împrejurări:

1. Nu plouase de vreo câteva zile şi trotuarul era uscat;
2. Nu bătea pic de vânt;
3. Nu era multă lume la ora aia pe Strada Lungă;
4. N-a trecut nici o maşină în viteză, care, să facă un curent de aer fatal!

Când mi-au văzut ochii acel rând, parcă ordonat, de planşe înşirate pe trotuar, genunchii mi s-au muiat şi, parcă într-o scenă de film derulată cu încetinitorul, nu mai pridideam să strâng desenele şi să le bag la loc în tubul de carton, al cărui capac viclean îşi dăduse demisia fără nici un preaviz...
Cu inima cât un purece, de teamă să nu fi pierdut vre-un desen, am mers într-o sală vecină cu cea în care trebuiau predate proiectele şi, cu mâinile tremurând de emoţie, mi-am numărat planşele...
Am răsuflat uşurat. Erau toate!
După ce ne-am predat proiectele, am mers împreună cu Nistor, colegul meu de cameră, la un restaurant de la poalele Tâmpei, unde am realizat propriul nostru record de mâncat mici: câte 20 (douăzeci!!) de fiecare, bine-înţeles stropiţi din abundenţă cu bere rece cât cuprinde.
Eram doi "aproape absolvenţi", fericiţi că au mai făcut un pas către lumea "constructorilor socialismului"...
Despre sustinerea examenului de licenţă... într-o altă postare!