În cadrul pregătirii mele la Citröen a trebuit la un moment dat să urmez un curs de două săptămâni privitor la echipamente hidraulice.
La curs mai participau încă paisprezece tehnicieni și ingineri francezi din domeniul întreținerii echipamentelor de pe liniile de fabricație.
Locurile cursanților erau așezate în forma literei U cu partea deschisă spre locul monitorului și a ecranului de proiecție.
Eu ocupam locul al treilea de pe latura din dreapta.
Pauza de masă era fixată pentru cursanți la ora unsprezece și jumătate.
Când ne-am ridicat să mergem la masă, unul din cursanți ne-a anunțat că este ziua lui de naștere și că vrea să ne trateze cu un ARMAGNIAC vechi de treizeci de ani, preparat de bunicul său.
Zicând acestea, scoase din buzunar o sticluță de mărimea celor de frecție Diana și un păhărel cât un degetar.
La început am crezut că e vorba de o glumă - eram doar paisprezece oameni în toată firea, iar sticluța n-avea decât 150 de mililitri de băutură...
A început tratația de pe ramura în care eram așezat și eu.
Primul cursant ridică paharul, ”-A votre santé!” și dădu păhăruțul (cât un degetar) de dușcă.
În clipa următoare fața i s-a colorat instantaneu în roșu aprins.
Vine rândul celui de-al doilea care repetă figura și se colorează și el în roșu...
Mi-am dat seama că e treabă serioasă, și ca inginer, am tras aer adânc în piept, astfel ca după ce beam ”degetarul”, prima mișcare de respirație să fie expirație și astfel să nu trag vapori de alcool în plămâni.
Dau păhăruțul de dușcă, armagniacul ajunge în stomac și ce să să vezi?
O senzație de explozie și parcă limbi de foc îmi alergau prin artere. Cred că m-am colorat și eu instantaneu în roșu aprins.
Aveam în gură o aromă extrem de plăcută, parcă și cu un gust de sâmbure de migdale. O stare de euforie mă făcea să mă simt deosebit de bine.
Cu ceilalți cursanți se întâmpla probabil la fel.
Mai târziu, ajuns la apartamentul închiriat în care locuiam, m-a străfulgerat un gând:
”-Ce s-ar fi întâmplat dacă acel ”clondir” ar fi căzut pe mâna unui ”băutor de cursă lungă” de la noi, care l-ar fi fi dat vitejește de dușcă?”
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
vineri, 4 martie 2016
joi, 3 martie 2016
Confuzie
În anul în care am dat eu examen de admitere la facultate, în loc să se dea examen în două sesiuni, una în vară și alta în toamnă, a existat o singură sesiune - în toamnă.
Având din liceu o foarte bună bună pregătire, datorată profesoarelor de matematică și fizică (Gibescu și respectiv Ababei) și după o pregătire individuală de o vară întreagă, vine și PRIMUL EXAMEN: proba scrisă la matematică.
Mă așez eu cuminte în aula afișată, în banca pe care scria numele meu și alături de ceilalți candidați așteptăm cuminți să vină profesorii.
La un moment dat, se deschide ușa și în aulă pătrund doi domni, cărunți și fiecare cu un dosar sub braț.
”-Sunt profesorii”! ne-am zis noi, și ne-am ridicat respectuos în picioare.
Cei doi bărbați, după ce-și caută numele pe băncile rămase libere, se așează și ei cuminți și așteaptă sosirea comisiei din sala de examen.
Noi, candidații sosiți de pe băncile liceului, rămânem puțin buimăciți, după ce ne dăm seama că și cei doi ultimi sosiți sunt candidați ca și noi, ne așezăm jenați la loc.
Cei doi ”profesori” se simt și ei jenați de confuzia pe care au făcut-o ”bobocii”.
EXPLICAȚIE:
Cei doi erau foști studenți ce participaseră la niște demonstrații în Timișoara și după ani buni de interdicție aveau din nou drept de reînscriere la examenul de admitere.
Unul dintre ei a reușit la examen și a terminat cu brio facultatea, devenind Profesor Doctor.
Celălalt s-a retras după doi ani de facultate.
Având din liceu o foarte bună bună pregătire, datorată profesoarelor de matematică și fizică (Gibescu și respectiv Ababei) și după o pregătire individuală de o vară întreagă, vine și PRIMUL EXAMEN: proba scrisă la matematică.
Mă așez eu cuminte în aula afișată, în banca pe care scria numele meu și alături de ceilalți candidați așteptăm cuminți să vină profesorii.
La un moment dat, se deschide ușa și în aulă pătrund doi domni, cărunți și fiecare cu un dosar sub braț.
”-Sunt profesorii”! ne-am zis noi, și ne-am ridicat respectuos în picioare.
Cei doi bărbați, după ce-și caută numele pe băncile rămase libere, se așează și ei cuminți și așteaptă sosirea comisiei din sala de examen.
Noi, candidații sosiți de pe băncile liceului, rămânem puțin buimăciți, după ce ne dăm seama că și cei doi ultimi sosiți sunt candidați ca și noi, ne așezăm jenați la loc.
Cei doi ”profesori” se simt și ei jenați de confuzia pe care au făcut-o ”bobocii”.
EXPLICAȚIE:
Cei doi erau foști studenți ce participaseră la niște demonstrații în Timișoara și după ani buni de interdicție aveau din nou drept de reînscriere la examenul de admitere.
Unul dintre ei a reușit la examen și a terminat cu brio facultatea, devenind Profesor Doctor.
Celălalt s-a retras după doi ani de facultate.
joi, 6 august 2015
Fericire în pragul catastrofei
Eram de paisprezece luni la formare la firma Citröen pentru Oltcit Craiova și mă întorceam dintr-un scurt concediu în țară.
La vremea aceea era permis fumatul în avion și eu mă cam prosteam pufăind dintr-o țigară bună (Dunhill roșu). Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a scăpat pachetul pe podea și încercam, aplecându-mă, să văd pe unde s-a ”ascuns”. La un moment dat, cum mă foiam eu să văd podeaua din diverse unghiuri, mă bate pe umăr cel care stătea pe scaunul din spatele meu (pe ultimul rând) și-mi spune pe un ton amabil:
”-Vedeți că este în dreapta suportului drept al scaunului...”
Mă uit unde mi-a spus tipul și îl văd pe ”evadat”. Mă aplec, îl iau și-i ofer și amabilului ”călător” o țigară. Acesta o ia zâmbind și după câteva schimburi de amabilități călătoria continuă.
Ne apropiam de Orly, avionul își reducea din ce în ce mai mult înălțimea de zbor și eu priveam încântat pe fereastră cartierul de vile din preajma aeroportului, ale căror antene TV aproape că le atingeam. Motoarele se opriseră și parcă planam pe deasupra caselor pe un covor zburător.
Eram foarte fericit și admiram în extaz peisajul de sub mine.
La un moment dat, motoarele sunt pornite din nou, zburăm foarte jos pe deasupra aeroportului, luăm înălțime și facem vreo două tururi largi în jurul turnului Eiffel.
Eu, care cunoșteam la vremea aia zona centrală a Parisului, cum nu știam Câmpulungul, priveam încântat în jos și admiram diverse obiective turistice, pe care le vizitasem de atâtea ori.
Era splendid!
Avionul se îndreaptă din nou spre aeroport, își reduce din înălțime, își scoate trenul de aterizare, rulează pe pistă, se poziționează la locul indicat de turnul de control și se oprește.
”Călătorul” din spatele meu, care era de fapt supraveghetorul antitero de zbor, îmi spune cu un glas în care se simțea încă emoția clipelor petrecute la prima ”aterizare”:
”-V-ați dat seama ce era să se întâmple?”
”-Nu” răspund eu inocent.
”-Eu, care zbor mult cu avionul (am înțeles abia atunci cu cine vorbeam), pot să vă spun că am prins un curent de aer descendent și că era să ne izbim de barierele de început ale pistei de aterizare!”
Mi-am dat seama că în timp ce eu eram încântat de peisajul de sub noi, echipajul reușise să evite în extremis o catastrofă aeriană.
Cât de ușor e ”să treci pe lumea cealaltă” dacă e să ai ghinion.
La vremea aceea era permis fumatul în avion și eu mă cam prosteam pufăind dintr-o țigară bună (Dunhill roșu). Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a scăpat pachetul pe podea și încercam, aplecându-mă, să văd pe unde s-a ”ascuns”. La un moment dat, cum mă foiam eu să văd podeaua din diverse unghiuri, mă bate pe umăr cel care stătea pe scaunul din spatele meu (pe ultimul rând) și-mi spune pe un ton amabil:
”-Vedeți că este în dreapta suportului drept al scaunului...”
Mă uit unde mi-a spus tipul și îl văd pe ”evadat”. Mă aplec, îl iau și-i ofer și amabilului ”călător” o țigară. Acesta o ia zâmbind și după câteva schimburi de amabilități călătoria continuă.
Ne apropiam de Orly, avionul își reducea din ce în ce mai mult înălțimea de zbor și eu priveam încântat pe fereastră cartierul de vile din preajma aeroportului, ale căror antene TV aproape că le atingeam. Motoarele se opriseră și parcă planam pe deasupra caselor pe un covor zburător.
Eram foarte fericit și admiram în extaz peisajul de sub mine.
La un moment dat, motoarele sunt pornite din nou, zburăm foarte jos pe deasupra aeroportului, luăm înălțime și facem vreo două tururi largi în jurul turnului Eiffel.
Eu, care cunoșteam la vremea aia zona centrală a Parisului, cum nu știam Câmpulungul, priveam încântat în jos și admiram diverse obiective turistice, pe care le vizitasem de atâtea ori.
Era splendid!
Avionul se îndreaptă din nou spre aeroport, își reduce din înălțime, își scoate trenul de aterizare, rulează pe pistă, se poziționează la locul indicat de turnul de control și se oprește.
”Călătorul” din spatele meu, care era de fapt supraveghetorul antitero de zbor, îmi spune cu un glas în care se simțea încă emoția clipelor petrecute la prima ”aterizare”:
”-V-ați dat seama ce era să se întâmple?”
”-Nu” răspund eu inocent.
”-Eu, care zbor mult cu avionul (am înțeles abia atunci cu cine vorbeam), pot să vă spun că am prins un curent de aer descendent și că era să ne izbim de barierele de început ale pistei de aterizare!”
Mi-am dat seama că în timp ce eu eram încântat de peisajul de sub noi, echipajul reușise să evite în extremis o catastrofă aeriană.
Cât de ușor e ”să treci pe lumea cealaltă” dacă e să ai ghinion.
luni, 29 iunie 2015
Importanța camuflajului
MOTTO:
”Colonelul, adresându-se soldatului Popescu:
-Popescule, nu te-am văzut la ultima lecție despre camuflaj!
-Vă mulțumesc foarte mult, domnule colonel!”
Camuflajul, bine cunoscut de multă vreme în natura înconjurătoare...
...s-a a extins de-a lungul anilor atât în domeniul vânătorii...
...cât și în cel militar...
... mărind foarte mult șansele de reușită, atât în apărare cât și în atac
Povestirea pe care urmează s-o deapăn în continuare e o dovadă că nici în viața obișnuită, camuflajul nu este de loc de neglijat.
Eram în perioada pregătirii pentru bacalaureat, când, îmi cade în mână o carte din colecția ”Aventura”, carte pe care o bună parte din prietenii mei o citiseră și mi-au spus că e ”foarte tare!”
Se chema ”Căpitanul Casse-cou” scrisă de Louis-Henri Boussenard.
Era vorba de aventurile unui grup de tineri în cel de-al doilea război al burilor (descendenți ai primilor coloniști olandezi, germani și hughenoți alungați din Franța), în lupta acestora contra britanicilor în Africa de Sud.
La prima răsfoire mi s-a părut și mie foarte interesantă.
Dar cum s-o citesc în plină perioadă de pregătire pentru examenele ce urmau, sub ochii vigilenți ai mamei?...
Îmi vine o idee năstrușnică.
Învelesc cartea cu hârtie albastră, precum cărțile și caietele de școală, îi lipesc o etichetă școlară ruptă în două pe care trec un număr care să pară că ar fi de la biblioteca liceului și scriu cu litere de tipar numele autorului și titlul:
V. M. Galan
BĂRĂGAN
O astfel de carte chiar exista în bibliografia școlară, dar era anostă și n-o prea citise nimeni.În orice pauză, mă tolăneam în pat, cu cartea în mâini, având întotdeauna grijă ca să nu-i cadă mamei ochii pe text.
La terminarea pauzei nu uitam niciodată să ascund cartea în bibliotecă astfel încât să nu se vadă.
De vreo câteva ori, mama, văzându-mă atât de concentrat asupra lecturii, m-a întrebat:
”-Ce citești acolo?”
Eu, pe un ton chipurile plictisit, îi răspundeam:
”-Ne obligă la școală s-o citim...”
”-Și despre ce e vorba?”
”-Ei... despre colectivizare... O porcărie... Noroc că e mică și o termin repede.” Și astfel am citit-o aproape pe nerăsuflate.
În perioada respectivă stătea la noi în gazdă un băiat din Dăiești (o comună apropiată de Râmnicu Vâlcea), elev la liceul paralel cu al meu, care dădea și el în același timp cu mine bacalaureatul.
Dorin BUNESCU (așa îl chema pe flăcău), văzând că mie mi-a mers figura, îmi cere să-i dau și lui cartea s-o citească.
N-am de lucru și i-o dau...
Nefericitul, nu știu cum face și într-o zi, pleacă în oraș, lăsând cartea pe masă...
Mamei îi cad ochii pe carte și, cam fără mare tragere de inimă, o deschide și citește câteva rânduri...
NENOROCIRE!!!
Personajele aveau nume franțuzești, locurile erau cu denumiri ciudate... Despre ce colectivizare putea fi vorba?...
Când dă la o parte învelitoarea ”meșterită” de mine, vede titlul original, colecția ”Aventura” și-și dă seama de mistificare...
Vin acasă de unde eram plecat.
Mama, cu cartea neînvelită pe masă, mă privește cu niște ochi de loc prevestitori de lucruri bune...
”-Ei, ce ai de zis stimabile?”
Eu, cu o mutră de ștrengar prins cu mâța în sac, n-am încotro și recunosc, spășit, fapta.
Apoi, încercând s-o întorc oarecum în favoarea mea, îi spun:
”-Păcăleala ar fi mers ață, dacă n-ar fi fost nătărăul de Dorin. Ghinionul meu că i-am dat și lui cartea...”
Fapta fiind comisă, examenele apropiindu-se cu repeziciune, am scăpat fără nici o scatoalcă, iar Dorin a rămas cu cartea citită doar pe jumătate.
Camuflajul, chiar în viața obișnuită, are și el regulile lui ce trebuie cu strictețe respectate.
sâmbătă, 2 mai 2015
Un cântec în noapte
În anul întâi de facultate, locuiam la cămin și aveam coleg de cameră un sas ceva mai în vârstă decât noi. Fusese, se pare, student la Timișoara, dar, din cauza participării la niște activități studențești nu prea agreate de statul comunist, fusese exmatriculat.
De cum a intrat în cameră și am făcut cunoștință, ne-a prezentat trompeta lui de argint de o valoare foarte mare și ne-a spus pe un ton cât se poate de ferm că dacă ne împinge Aghiuță să o atingem măcar, nu și să mai suflăm în ea, ne bate de ne sună apa în cap. Talia lui sportivă și vârsta ne-au făcut să ne scoatem din cap orice idee de a ne atinge de prețiosul instrument, mai ales că noi, ceilalți patru ocupanți ai camerei, eram cam afoni și nici cine știe ce cultură muzicală nu prea aveam.
Walter al nostru s-a remarcat repede și foarte curând a devenit o stea în orchestra de estradă a Casei de cultură a studenților.
Noi, colegii lui de cameră, eram tare mândri de el de câte ori asistam la un spectacol dat de Casa Studenților.
Cu noi nu prea se intersecta cine știe ce în afara cursurilor și seminariilor. Mergea la repetiții, la spectacole, la băute cu colegii din orchestră, iar noi eram cu ale noastre: volei, fotbal, excursii pe munte, băute la Postăvaru, la Cerbul Carpatin, la Mielul Alb, filme la Cinema Patria din Brașov, cu barca pe lac la Parcul Noua, sau cu schiurile la Poiana Brașov, în funcție de anotimp și de banii de buzunar.
Într-o seară, după ce ne-am culcat noi, la vreo oră, două, după miezul nopții, l-am simțit pe Walter că a intrat în cameră, pe tăcute, aproape ca un hoț, el, care de obicei mai trântea câte ceva când se pregătea de culcare, a deschis larg cele două canaturi ale ferestrei ce dădea spre spațiul dintre căminele 1 și 2 din Complexul Memorandului, a scos trompeta lui de argint din cutia ei și, în liniștea deplină a nopții de primăvară târzie a început să cânte melodia ”Il silenzio” (Liniște”), melodie cu care Nini Rossso era foarte la modă pe vremea aceea.
Ne-am trezit, dar nu ne-am mișcat, ca să nu tulburăm vraja care ne învăluia.
Auzeam cum se deschid larg ferestrele camerelor celor două cămine într-o liniște parcă ireală, fără nici o fluierătură sau apostrofare, fără tradiționalele îndemnuri studențești: ”-Du-te bă la culcare... nu vezi cât e ceasul?” presărate cu expresii pe care hârtia le suportă cu greu, chiar dacă pui pe ici pe colo puncte de suspensie...
Între cele două cămine studențești era ... LINIȘTE.
După ce și ultima notă s-a pierdut în noapte, Walter a închis fereastra, a pus trompeta în cutia ei, a pus cutia în dulap și s-a culcat fără să scoată măcar un sunet. Își vărsase toată suferința unui dor sau a unei dezamăgiri în cântecul atât de inspirat al italianului.
Toate celelalte ferestre sau închis și ele... în liniște.
A doua zi nimeni n-a comentat incidentul, de teamă că niște vorbe profane ar putea destrăma clipa de vrajă pe care am trăit-o sau poate am visat-o.
Pentru cei care nu știu despre ce melodie am povestit, dau mai jos linkul de pe Youtube
https://www.youtube.com/watch?v=NOk0qhSTCt8&index=1&list=RDNOk0qhSTCt8
De cum a intrat în cameră și am făcut cunoștință, ne-a prezentat trompeta lui de argint de o valoare foarte mare și ne-a spus pe un ton cât se poate de ferm că dacă ne împinge Aghiuță să o atingem măcar, nu și să mai suflăm în ea, ne bate de ne sună apa în cap. Talia lui sportivă și vârsta ne-au făcut să ne scoatem din cap orice idee de a ne atinge de prețiosul instrument, mai ales că noi, ceilalți patru ocupanți ai camerei, eram cam afoni și nici cine știe ce cultură muzicală nu prea aveam.
Walter al nostru s-a remarcat repede și foarte curând a devenit o stea în orchestra de estradă a Casei de cultură a studenților.
Noi, colegii lui de cameră, eram tare mândri de el de câte ori asistam la un spectacol dat de Casa Studenților.
Cu noi nu prea se intersecta cine știe ce în afara cursurilor și seminariilor. Mergea la repetiții, la spectacole, la băute cu colegii din orchestră, iar noi eram cu ale noastre: volei, fotbal, excursii pe munte, băute la Postăvaru, la Cerbul Carpatin, la Mielul Alb, filme la Cinema Patria din Brașov, cu barca pe lac la Parcul Noua, sau cu schiurile la Poiana Brașov, în funcție de anotimp și de banii de buzunar.
Într-o seară, după ce ne-am culcat noi, la vreo oră, două, după miezul nopții, l-am simțit pe Walter că a intrat în cameră, pe tăcute, aproape ca un hoț, el, care de obicei mai trântea câte ceva când se pregătea de culcare, a deschis larg cele două canaturi ale ferestrei ce dădea spre spațiul dintre căminele 1 și 2 din Complexul Memorandului, a scos trompeta lui de argint din cutia ei și, în liniștea deplină a nopții de primăvară târzie a început să cânte melodia ”Il silenzio” (Liniște”), melodie cu care Nini Rossso era foarte la modă pe vremea aceea.
Ne-am trezit, dar nu ne-am mișcat, ca să nu tulburăm vraja care ne învăluia.
Auzeam cum se deschid larg ferestrele camerelor celor două cămine într-o liniște parcă ireală, fără nici o fluierătură sau apostrofare, fără tradiționalele îndemnuri studențești: ”-Du-te bă la culcare... nu vezi cât e ceasul?” presărate cu expresii pe care hârtia le suportă cu greu, chiar dacă pui pe ici pe colo puncte de suspensie...
Între cele două cămine studențești era ... LINIȘTE.
După ce și ultima notă s-a pierdut în noapte, Walter a închis fereastra, a pus trompeta în cutia ei, a pus cutia în dulap și s-a culcat fără să scoată măcar un sunet. Își vărsase toată suferința unui dor sau a unei dezamăgiri în cântecul atât de inspirat al italianului.
Toate celelalte ferestre sau închis și ele... în liniște.
A doua zi nimeni n-a comentat incidentul, de teamă că niște vorbe profane ar putea destrăma clipa de vrajă pe care am trăit-o sau poate am visat-o.
Pentru cei care nu știu despre ce melodie am povestit, dau mai jos linkul de pe Youtube
https://www.youtube.com/watch?v=NOk0qhSTCt8&index=1&list=RDNOk0qhSTCt8
miercuri, 8 aprilie 2015
Eu și ... Nicolae Ceaușescu
Desigur, titlul de față pare cam ciudat.
E adevărat că eu am avut ocazia să-l văd pe el mai de aproape, dar sunt sigur că el nu m-a remarcat de loc în grupul în care mă aflam pentru a-i ”omagia” prezența.
Prima dată când l-am văzut, cam de la un metru, mă aflam pe o scară în spirală, pe care el și un grup de cadre didactice o urcau într-una din clădirile vechi ale Universității din Brașov.
Nu mică mi-a fost mirarea când l-am recunoscut, în grupul care-l însoțea, pe un maior de securitate (unchiul unui fost coleg de liceu și bun prieten de-al meu). Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acesta: dacă unul pe care-l credeam profesor era de la SECURITATE, câți ca el or mai fi în grupul de ”universitari”...
A doua oară când l-am întâlnit pe ”Geniul Carpaților” eram stagiar la Atelierul de Prototipuri ARO. Ni se repartizase în calitate de ”aplaudaci” sectorul rampei C.F.R. unde mai erau depozitate și niște semifabricate de beton ce urmau a fi folosite la viitoarea secție de motoare S.R. La un moment dat, un muncitor mai hâtru (sau mai informat, nu se știe...) îmi șoptește la ureche să mă uit mai atent la grupul de ”tehnicieni” (cu halate albastre) cocoțați pe prefabricatele de beton.
Ca o paranteză, trebuie să vă spun că la ARO culoarea halatelor era în funcție de poziția în ierarhia tehnică. Inginerii (ca mine) aveau halate albe, tehnicienii halate albastre, maiștrii halate galbene, desenatorii halate verzi, controlorii halate bleu.
Ca să revin la ”tehnicienii” mei cocoțați pe prefabricate, aceștia aveau halate noi nouțe, atunci scoase din magazie și care mai păstrau încă urmele de împachetare. Trebuie să fi avut un coeficient de inteligență tare scăzut să nu-ți fi dat seama că în graba cu care le-au fost distribuite ”lucrătorilor” nimeni n-a mai avut timp să le mai și calce. Dacă le-ar fi scris pe spate cu litere de o șchioapă SECURITATE și n-ar fi fost mai clar...
A treia oară când am asistat la trecerea ”Mult iubitului și stimatului conducător” mă aflam la OLTCIT și aplaudăceam vizita conducerii de partid și de stat la Secția de Presaj Greu.
Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat, să vă pun la curent cu pregătirile făcute pentru acest eveniment.
Cum la data vizitei nu era funcțională pe deplin decât o singură presă grea, ”organele”, cărora nu le convenea de loc să afle Tovarășul că s-a cam întârziat cu punerea în funcțiune, au făcut în așa fel încât piesele în diferitele lor stagii intermediare să se realizeze pe singura presă validă (care, din fericire, era și ultima pe linie), iar celelalte prese să meargă în gol, în sus și în jos, muncitorii punând de fiecare dată piese, vezi dragă Doamne, presate la faza anterioară și scoțându-le (așa cum erau ele mai înainte) pentru a la plasa la faza următoare. Totul părea O.K. cu condiția ca ”păcălitul” să treacă în viteză pe lângă toate presele și să se oprească doar la ultima, chipurile pentru a i se da explicațiile necesare.
Nouă, aplaudacilor, ni se distribuiseră una bucată garoafă roșie de căciulă pentru a le flutura la trecerea Tovarășului.
Vine clipa ”măreață”, trece delegația pe lângă presele ”de operetă”, se oprește conform protocolului la ultima și în zgomotul făcut atât de presele ”de chichi” cât și de cea adevărată i se prezintă lui Ceaușescu ”măreața realizare” a industriei românești”, după care, delegația se îndreaptă în grabă spre ieșire. La un moment dat unul din ”aplaudaci” n-are de lucru și-i întinde înaltului oaspete garoafa din dotare pe care acesta nu o poate refuza, fiind un semn de bună primire. Imediat un individ, a cărei apartenență nu era greu de ghicit, aflat două rânduri mai în spate, începe să strige isteric: ”-LĂSAȚI-O JOS! LĂSAȚI-O JOS!”. Ceaușescu a rămas siderat, cu garoafa în mână, în timp ce securistul își făcea cu disperare, fără nici un menajament, loc printre cei din față să-i smulgă ”prea iubitului” ”corpul delict” din mână.
Două săptămâni a dat nefericitul cu inițiativa spontană note explicative la SECURITATE cu privire la gestul său.
Asta e încă o dovadă că cei din jurul său cam știau cât de ”mult iubit și stimat” era Ceaușescu...
E adevărat că eu am avut ocazia să-l văd pe el mai de aproape, dar sunt sigur că el nu m-a remarcat de loc în grupul în care mă aflam pentru a-i ”omagia” prezența.
Prima dată când l-am văzut, cam de la un metru, mă aflam pe o scară în spirală, pe care el și un grup de cadre didactice o urcau într-una din clădirile vechi ale Universității din Brașov.
Nu mică mi-a fost mirarea când l-am recunoscut, în grupul care-l însoțea, pe un maior de securitate (unchiul unui fost coleg de liceu și bun prieten de-al meu). Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acesta: dacă unul pe care-l credeam profesor era de la SECURITATE, câți ca el or mai fi în grupul de ”universitari”...
A doua oară când l-am întâlnit pe ”Geniul Carpaților” eram stagiar la Atelierul de Prototipuri ARO. Ni se repartizase în calitate de ”aplaudaci” sectorul rampei C.F.R. unde mai erau depozitate și niște semifabricate de beton ce urmau a fi folosite la viitoarea secție de motoare S.R. La un moment dat, un muncitor mai hâtru (sau mai informat, nu se știe...) îmi șoptește la ureche să mă uit mai atent la grupul de ”tehnicieni” (cu halate albastre) cocoțați pe prefabricatele de beton.
Ca o paranteză, trebuie să vă spun că la ARO culoarea halatelor era în funcție de poziția în ierarhia tehnică. Inginerii (ca mine) aveau halate albe, tehnicienii halate albastre, maiștrii halate galbene, desenatorii halate verzi, controlorii halate bleu.
Ca să revin la ”tehnicienii” mei cocoțați pe prefabricate, aceștia aveau halate noi nouțe, atunci scoase din magazie și care mai păstrau încă urmele de împachetare. Trebuie să fi avut un coeficient de inteligență tare scăzut să nu-ți fi dat seama că în graba cu care le-au fost distribuite ”lucrătorilor” nimeni n-a mai avut timp să le mai și calce. Dacă le-ar fi scris pe spate cu litere de o șchioapă SECURITATE și n-ar fi fost mai clar...
A treia oară când am asistat la trecerea ”Mult iubitului și stimatului conducător” mă aflam la OLTCIT și aplaudăceam vizita conducerii de partid și de stat la Secția de Presaj Greu.
Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat, să vă pun la curent cu pregătirile făcute pentru acest eveniment.
Cum la data vizitei nu era funcțională pe deplin decât o singură presă grea, ”organele”, cărora nu le convenea de loc să afle Tovarășul că s-a cam întârziat cu punerea în funcțiune, au făcut în așa fel încât piesele în diferitele lor stagii intermediare să se realizeze pe singura presă validă (care, din fericire, era și ultima pe linie), iar celelalte prese să meargă în gol, în sus și în jos, muncitorii punând de fiecare dată piese, vezi dragă Doamne, presate la faza anterioară și scoțându-le (așa cum erau ele mai înainte) pentru a la plasa la faza următoare. Totul părea O.K. cu condiția ca ”păcălitul” să treacă în viteză pe lângă toate presele și să se oprească doar la ultima, chipurile pentru a i se da explicațiile necesare.
Nouă, aplaudacilor, ni se distribuiseră una bucată garoafă roșie de căciulă pentru a le flutura la trecerea Tovarășului.
Vine clipa ”măreață”, trece delegația pe lângă presele ”de operetă”, se oprește conform protocolului la ultima și în zgomotul făcut atât de presele ”de chichi” cât și de cea adevărată i se prezintă lui Ceaușescu ”măreața realizare” a industriei românești”, după care, delegația se îndreaptă în grabă spre ieșire. La un moment dat unul din ”aplaudaci” n-are de lucru și-i întinde înaltului oaspete garoafa din dotare pe care acesta nu o poate refuza, fiind un semn de bună primire. Imediat un individ, a cărei apartenență nu era greu de ghicit, aflat două rânduri mai în spate, începe să strige isteric: ”-LĂSAȚI-O JOS! LĂSAȚI-O JOS!”. Ceaușescu a rămas siderat, cu garoafa în mână, în timp ce securistul își făcea cu disperare, fără nici un menajament, loc printre cei din față să-i smulgă ”prea iubitului” ”corpul delict” din mână.
Două săptămâni a dat nefericitul cu inițiativa spontană note explicative la SECURITATE cu privire la gestul său.
Asta e încă o dovadă că cei din jurul său cam știau cât de ”mult iubit și stimat” era Ceaușescu...
joi, 19 martie 2015
Mic și ”rău”
Pe la sfârșitul deceniului șase al secolului trecut, la Grupul de Uzine Clorosodice Govora, se afla pentru montarea și punerea în funcțiune a unor utilaje importate de la ei, un grup de tehnicieni și ingineri japonezi.
Într-una din zile se convenise cu cei de la firma mamă ca aceștia din urmă să sune la o anumită oră pe numărul de telefon aflat în biroul șefului de secție în care se afla utilajul japonez.
Dar, GHINION! Tocmai în ziua respectivă șeful de secție, un tip de vreo doi metri înălțime și de 148 de kilograme, uitase cheile acasă și pentru că se apropia ora convorbirii telefonice cu Japonia, omul nostru se chinuia să tragă de clanță (ușa se deschidea spre exterior), asistat cu curioasă nerăbdare de grupul de ”gălbiori”.
Cum ușa se încăpățâna să nu se deschidă, unul dintre japonezi, mic de statură și slăbuț, se apropie de uriașul nostru care, lac de sudoare, trăgea cu disperare de clanță și-l întreabă prin traducător pe șeful de secție:
”-Este vreo problemă dacă se distruge tocul ușii?”
”-Spune-i, mă, că nu e nimic dacă sare ușa din țâțâni! Eu asta încerc să fac, zise șeful de secție cu năduf.”
Atunci, micuțul japonez se apropie de ușă, depărtă puțin picioarele, ca să aibă o bună priză la sol, apucă cu nădejde clanța și cu o mișcare scurtă din braț trase fulgerător de aceasta. Săriră așchii, tocul se crăpă puternic și ușa rămase întredeschisă cam doi, trei centimetri.
Malacul șef de secție rămase cu ochii căscați de mirare și întorcându-se spre pe traducător îi șopti:
”-Până acum nu dădeam doi bani pe micuțul ăsta, dar de acum încolo voi avea mare grijă să nu-l calc cumva din greșeală pe bătătură!”
Într-una din zile se convenise cu cei de la firma mamă ca aceștia din urmă să sune la o anumită oră pe numărul de telefon aflat în biroul șefului de secție în care se afla utilajul japonez.
Dar, GHINION! Tocmai în ziua respectivă șeful de secție, un tip de vreo doi metri înălțime și de 148 de kilograme, uitase cheile acasă și pentru că se apropia ora convorbirii telefonice cu Japonia, omul nostru se chinuia să tragă de clanță (ușa se deschidea spre exterior), asistat cu curioasă nerăbdare de grupul de ”gălbiori”.
Cum ușa se încăpățâna să nu se deschidă, unul dintre japonezi, mic de statură și slăbuț, se apropie de uriașul nostru care, lac de sudoare, trăgea cu disperare de clanță și-l întreabă prin traducător pe șeful de secție:
”-Este vreo problemă dacă se distruge tocul ușii?”
”-Spune-i, mă, că nu e nimic dacă sare ușa din țâțâni! Eu asta încerc să fac, zise șeful de secție cu năduf.”
Atunci, micuțul japonez se apropie de ușă, depărtă puțin picioarele, ca să aibă o bună priză la sol, apucă cu nădejde clanța și cu o mișcare scurtă din braț trase fulgerător de aceasta. Săriră așchii, tocul se crăpă puternic și ușa rămase întredeschisă cam doi, trei centimetri.
Malacul șef de secție rămase cu ochii căscați de mirare și întorcându-se spre pe traducător îi șopti:
”-Până acum nu dădeam doi bani pe micuțul ăsta, dar de acum încolo voi avea mare grijă să nu-l calc cumva din greșeală pe bătătură!”
vineri, 30 ianuarie 2015
Regele Mihai - membru al BE al CC al PMR
Prin anii cincizeci și ceva, la Râmnicu Vâlcea, pe atunci reședință a Raionului Vâlcea, din Regiunea Pitești, se sărbătorea 23 august în piața centrală a orașului, împodobită ca de obicei cu ghirlande, steaguri tricolore și roșii cu secera și ciocanul, precum și cu tablourile membrilor Biroului Executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (portrete alb negru).
În anul respectiv, ”Ziua eliberării de sub jugul fascist” a început cu un cer senin, a continuat cu o căldură specifică lunii august, dar, după terminarea Mitingului de rigoare, a urmat o furtună de vară cu vânt și ploaie torențială de toată frumusețea, gonind pe toți participanții, veniți de bunăvoie sau aduși ”cu arcanul” de la serviciu.
Vântul puternic și ploaia torențială au cam smotocit ghirlandele și portretele ”conducătorilor iubiți”.
La un moment dat, trecătorii ce săltau vioi peste băltoacele rămase după ploaie privind spre peretele unde erau atârnate tablourile membrilor Biroului Executiv au rămas cu gura căscată, nevenindu-le a-și crede ochilor: printre tablourile alb-negru se afla și un tablou color al Regelui Mihai!!!
Cei mai mulți au privit, s-au mirat și au trecut mai departe, fără să îndrăznească a comenta incidentul pe stradă.
Regele era ”coleg de birou” cu Gheorghiu Dej!
Un ”ciripitor” a dat însă alarma, ”organele” au repus situația în starea de dinainte de furtună și au început nene, anchetele!
-Cine a pus tablourile?
-Cine a înlocuit pe unul din membrii Biroului Executiv cu Regele Mihai?
-Cine sunt reacționarii care au făcut așa ceva?
Au fost ”săltați” de Securitate toți cei care au participat la pavoazarea pieței centrale.
După interogatorii mai mult sau mai puțin blânde, un electrician de la Fabrica de încălțăminte ”11 Iunie” și-a amintit că el a avut ideea de a întării tablourile ”tovarășilor” cu niște cartoane vechi, dar groase, aruncate printr-un pod.
În timpul furtunii tablourile au fost puternic zgâlțâite, la unul din ele geamul s-a spart, a zburat membrul de drept al Biroului și a rămas cartonul gros de dedesubt, care, printr-o ironie a sorții, era tocmai portretul color al Regelui Mihai.
Întâmplarea a făcut o glumă, pe care Securitatea n-a gustat-o de loc, iar bietul ”perfecționist” și-a amintit toată viața proverbul ”mai binele este dușmanul binelui”.
În anul respectiv, ”Ziua eliberării de sub jugul fascist” a început cu un cer senin, a continuat cu o căldură specifică lunii august, dar, după terminarea Mitingului de rigoare, a urmat o furtună de vară cu vânt și ploaie torențială de toată frumusețea, gonind pe toți participanții, veniți de bunăvoie sau aduși ”cu arcanul” de la serviciu.
Vântul puternic și ploaia torențială au cam smotocit ghirlandele și portretele ”conducătorilor iubiți”.
La un moment dat, trecătorii ce săltau vioi peste băltoacele rămase după ploaie privind spre peretele unde erau atârnate tablourile membrilor Biroului Executiv au rămas cu gura căscată, nevenindu-le a-și crede ochilor: printre tablourile alb-negru se afla și un tablou color al Regelui Mihai!!!
Cei mai mulți au privit, s-au mirat și au trecut mai departe, fără să îndrăznească a comenta incidentul pe stradă.
Regele era ”coleg de birou” cu Gheorghiu Dej!
Un ”ciripitor” a dat însă alarma, ”organele” au repus situația în starea de dinainte de furtună și au început nene, anchetele!
-Cine a pus tablourile?
-Cine a înlocuit pe unul din membrii Biroului Executiv cu Regele Mihai?
-Cine sunt reacționarii care au făcut așa ceva?
Au fost ”săltați” de Securitate toți cei care au participat la pavoazarea pieței centrale.
După interogatorii mai mult sau mai puțin blânde, un electrician de la Fabrica de încălțăminte ”11 Iunie” și-a amintit că el a avut ideea de a întării tablourile ”tovarășilor” cu niște cartoane vechi, dar groase, aruncate printr-un pod.
În timpul furtunii tablourile au fost puternic zgâlțâite, la unul din ele geamul s-a spart, a zburat membrul de drept al Biroului și a rămas cartonul gros de dedesubt, care, printr-o ironie a sorții, era tocmai portretul color al Regelui Mihai.
Întâmplarea a făcut o glumă, pe care Securitatea n-a gustat-o de loc, iar bietul ”perfecționist” și-a amintit toată viața proverbul ”mai binele este dușmanul binelui”.
joi, 22 ianuarie 2015
Criteriul de căutare: BICICLETA
Eram de circa un an de zile inginer stagiar la Filiala Centrului de Cercetări pentru Automobile de pe lângă ARO Câmpulung, unde lucram la Bancul de încercări motoare din cadrul Atelierului Prototipuri.
Un unchi de-al meu din București, în trecere prin Câmpulung, știind unde lucrez, dar necunoscându-mi adresa la care locuiam, merge la poarta uzinei Aro și întreabă de mine.
Programul de lucru se încheiase, la Bancul de încercări motoare nu mai era nimeni, dar ofițerul de serviciu își aduce aminte că un inginer stagiar, blond cu ochelari (numele oricum era necunoscut), care vine cu BICICLETA la serviciu locuiește în cartierul Vișoi.
Merge unchiu-meu în cartierul indicat, întreabă în stânga și în dreapta de un inginer stagiar, blond, cu ochelari care lucrează la ARO și care merge cu BICICLETA la serviciu.
Întreabă pe unul, întreabă pe altul, până când un copil care se juca prin preajmă, aude descrierea și se bagă și el în vorbă:
”-Știu eu un nene tânăr care ne plimbă pe noi cu BICICLETA, pot să vă arăt unde stă.”
Îl duce puștiul pe unchiu-meu și-i arată un bloc dat de curând în folosință.
Eu, care în momentul ăla îmi reglam soneria electrică de la apartament, cocoțat pe un taburet în interior, cu ușa întredeschisă, prin care scoteam mâna ca să apăs pe butonul soneriei aflat în afară, mă trezesc la un moment dat că sunt apucat de mână de cineva aflat în fața ușii de la apartament.
Mă dau jos de pe scaun și ies să văd cine este cel care a făcut gluma.
Dau nas în nas cu unchiu-meu, care, după ce mă îmbrățișează, îmi spune râzând:
”-Noroc cu BICICLETA, că altfel nu mai dădeam eu de tine!”
Ca în orice căutare, fie ea ”live” sau ”on line” important este CRITERIUL după care îți cauți răspunsul la întrebarea pe care ți-ai pus-o.
Un unchi de-al meu din București, în trecere prin Câmpulung, știind unde lucrez, dar necunoscându-mi adresa la care locuiam, merge la poarta uzinei Aro și întreabă de mine.
Programul de lucru se încheiase, la Bancul de încercări motoare nu mai era nimeni, dar ofițerul de serviciu își aduce aminte că un inginer stagiar, blond cu ochelari (numele oricum era necunoscut), care vine cu BICICLETA la serviciu locuiește în cartierul Vișoi.
Merge unchiu-meu în cartierul indicat, întreabă în stânga și în dreapta de un inginer stagiar, blond, cu ochelari care lucrează la ARO și care merge cu BICICLETA la serviciu.
Întreabă pe unul, întreabă pe altul, până când un copil care se juca prin preajmă, aude descrierea și se bagă și el în vorbă:
”-Știu eu un nene tânăr care ne plimbă pe noi cu BICICLETA, pot să vă arăt unde stă.”
Îl duce puștiul pe unchiu-meu și-i arată un bloc dat de curând în folosință.
Eu, care în momentul ăla îmi reglam soneria electrică de la apartament, cocoțat pe un taburet în interior, cu ușa întredeschisă, prin care scoteam mâna ca să apăs pe butonul soneriei aflat în afară, mă trezesc la un moment dat că sunt apucat de mână de cineva aflat în fața ușii de la apartament.
Mă dau jos de pe scaun și ies să văd cine este cel care a făcut gluma.
Dau nas în nas cu unchiu-meu, care, după ce mă îmbrățișează, îmi spune râzând:
”-Noroc cu BICICLETA, că altfel nu mai dădeam eu de tine!”
Ca în orice căutare, fie ea ”live” sau ”on line” important este CRITERIUL după care îți cauți răspunsul la întrebarea pe care ți-ai pus-o.
miercuri, 14 ianuarie 2015
Libertatea de exprimare
Zilele astea se discută mult despre libertatea de exprimare într-un stat democratic.
Actul terorist de la redacția revistei ”Charlie Hebdo” a ridicat Franța în picioare.
Bulevardele pariziene erau pline de oameni care ieșiseră în stradă să-și afirme cât se poate de hotărât sprijinul pentru dreptul fiecărei persoane de a-și exprima liber punctul de vedere asupra oricărei probleme, fără a se teme de nici un fel de consecințe ulterioare.
Dacă există un stat în care libertatea cuvântului este sacrosanctă, acela nu poate fi decât Franța.
Mi-aduc aminte că eram la Paris, la formare la firma Citroën, în perioada când aveau loc primele alegeri pentru Parlamentul European.
Pe unul din canalele cu distribuție națională se alocaseră cincisprezece minute pentru fiecare candidat, timp în care acesta trebuia să-și prezinte în direct programul său electoral (sau al partidului de care era susținut) și viziunea asupra modului în care se puteau rezolva, la nivel european, unele probleme care frământau cetățenii francezi.
Într-una din zile, apare pe post candidatul FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI.
N-auzisem până atunci despre această grupare și eram curios să văd care era orientarea acestei formațiuni politice.
Reprezentantul ”FRONTULUI” era un tinerel cam de douăzeci și șapte - treizeci de ani.
Omul nostru își începe discursul, fără nici o introducere, cu înjurături la adresa Președintelui Franței, care în perioada respectivă era Valéry Giscard d'Estaing, (un tip foarte nobil, și respectat în Franța acelor vremuri) și continuă să-l înjure ca la ușa cortului până la expirarea celor cincisprezece minute. Se pare că la un moment dat a trebuit să se mai și repete, limba franceză fiind totuși săracă în înjurături (maghiara și româna se pare că i-ar fi fost mai utile în realizarea scopului pe care și-l propusese...).
A doua zi mass-media franceză era împărțită în două tabere:
- unii susțineau că este inadmisibil ca pe un canal cu acoperire națională și la o oră de maximă audiență Președintele Franței să fie făcut ”albie de porci” de reprezentantul unui grupuscul fără importanță în viața politică;
- alții (cei mai mulți) erau de părere că acest fapt este perfect normal și că numai așa electoratul francez putea afla ce este în capul acestor extremiști.
Eu, care la început eram de partea celor dintâi, treptat treptat, mi-am dat seama că argumentele celor ce susțineau că e bine ca fiecare candidat să-și prezinte neîngrădit punctul de vedere sunt mult mai puternice și în perfectă concordanță cu deplina libertate de exprimare a opiniilor.
Actul terorist de la redacția revistei ”Charlie Hebdo” a ridicat Franța în picioare.
Bulevardele pariziene erau pline de oameni care ieșiseră în stradă să-și afirme cât se poate de hotărât sprijinul pentru dreptul fiecărei persoane de a-și exprima liber punctul de vedere asupra oricărei probleme, fără a se teme de nici un fel de consecințe ulterioare.
Dacă există un stat în care libertatea cuvântului este sacrosanctă, acela nu poate fi decât Franța.
Mi-aduc aminte că eram la Paris, la formare la firma Citroën, în perioada când aveau loc primele alegeri pentru Parlamentul European.
Pe unul din canalele cu distribuție națională se alocaseră cincisprezece minute pentru fiecare candidat, timp în care acesta trebuia să-și prezinte în direct programul său electoral (sau al partidului de care era susținut) și viziunea asupra modului în care se puteau rezolva, la nivel european, unele probleme care frământau cetățenii francezi.
Într-una din zile, apare pe post candidatul FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI.
N-auzisem până atunci despre această grupare și eram curios să văd care era orientarea acestei formațiuni politice.
Reprezentantul ”FRONTULUI” era un tinerel cam de douăzeci și șapte - treizeci de ani.
Omul nostru își începe discursul, fără nici o introducere, cu înjurături la adresa Președintelui Franței, care în perioada respectivă era Valéry Giscard d'Estaing, (un tip foarte nobil, și respectat în Franța acelor vremuri) și continuă să-l înjure ca la ușa cortului până la expirarea celor cincisprezece minute. Se pare că la un moment dat a trebuit să se mai și repete, limba franceză fiind totuși săracă în înjurături (maghiara și româna se pare că i-ar fi fost mai utile în realizarea scopului pe care și-l propusese...).
A doua zi mass-media franceză era împărțită în două tabere:
- unii susțineau că este inadmisibil ca pe un canal cu acoperire națională și la o oră de maximă audiență Președintele Franței să fie făcut ”albie de porci” de reprezentantul unui grupuscul fără importanță în viața politică;
- alții (cei mai mulți) erau de părere că acest fapt este perfect normal și că numai așa electoratul francez putea afla ce este în capul acestor extremiști.
Eu, care la început eram de partea celor dintâi, treptat treptat, mi-am dat seama că argumentele celor ce susțineau că e bine ca fiecare candidat să-și prezinte neîngrădit punctul de vedere sunt mult mai puternice și în perfectă concordanță cu deplina libertate de exprimare a opiniilor.
Dacă tembelii care-l susțineau pe reprezentanții FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI n-aveau în cap decât înjurături, nu văd cine i-ar fi votat, dar acest lucru trebuia cunoscut și, într-un stat totalitar ar fi fost destul de greu.
Deci ”Liberté, Égalité, Fraternité!” nu sunt deloc vorbe în vânt (la unii...).
Vive la France!
joi, 4 decembrie 2014
Un om carismatic
Era cam prin 1968-1969 la Brașov.
În holul cantinei studențești apare la un moment dat un afiș, care ne anunța conferința profesorului George BĂLAN de la Universitatea din București, afiș având ca titlu ”Yoga - un mod de a privi lumea”, pe care apărea un culturist prezentându-și cu mândrie mușchii.
În vremea aceea (ca de altfel și acum) nu prea mă dădeam în vânt după exotismul asiatic (Judo, Karate, Yoga).
Un coleg de cameră, mare fan Judo, se ținea scai de capul meu să merg și eu la conferința anunțată, că va fi ceva interesant, că merită să ne ducem, că una că alta și până la urmă reușește să mă convingă să-l însoțesc la ”marele eveniment”.
El plin de entuziasm, eu cam sceptic, ne prezentăm la locul anunțat cu vreo câteva minute înainte de ora începerii, ”ca să ne găsim locuri”. Aici: surpriză! În ditamai Amfiteatrul nu erau decât vreo treizeci de studenți.
Ne așezăm și noi cuminți și așteptăm să vină profesorul care ținea prelegerea.
La ora anunțată intră în amfiteatru un individ de talie medie, îmbrăcat mai mult ca un student decât ca un profesor (cu o helancă pe gât și un sacou fistichiu). Ținea sub brațul drept un teanc de cărți de diferite mărimi. Pune cărțile pe catedră, își aruncă neglijent sacoul pe spătarul scaunului, se așează și după ce ne aruncă o privire evaluatoare, începe să ne vorbească pe un ton sincer și camaraderesc.
”-Dacă printre dumneavoastră (nu ”printre voi”!) se află cineva care a venit aici să mă vadă scălâmbăindu-mă și făcând cine știe ce figuri exotice, acela poate să plece. Cei care au venit să afle câte ceva despre modul de a gândi și de a se comporta ale celor din Extremul Orient nu vor fi de loc dezamăgiți.”
Vorbea liber, fără un text scris în față și de câte ori voia să sublinieze vreo idee cu un citat, deschidea o carte la un anumit pasaj, pe care se vedea că îl traducea atunci direct din limba în care era scrisă cartea (franceză, engleză, sau germană). Noi, în majoritate politehniști, priveam fascinați la cel ce ne ridica încet și cu metodă vălul ce acoperea o lume complet necunoscută. Citatele din Mircea Eliade, Schopenhauer, Jean-Jaques Rousseau, Nietzsche, Budha și alții ne sunau ciudat, dar în același timp plăcut în ureche. Nu prea auzisem noi cine știe ce despre ei, dar ce spuneau ni se părea plin de miez.
Cele două ore ale prelegerii au trecut ca o clipă.
Urma să ne vedem peste o săptămână.
Când am plecat spre cămin eram parcă alți oameni. Le-am povestit și colegilor noștri despre nonconformistul magician al cuvântului care ne fascinase pur și simplu.
La a doua prelegere, Marele Amfiteatru era pur și simplu ticsit de studenți, ba unii mai ghinioniști, care nu prinseseră loc în sală, audiau expunerea de pe culoar, prin ușa deschisă.
Au urmat încă două ore de încântare, cu prezentarea comparației dintre modul pragmatic de gândire al occidentalilor și viziunea amplă asupra lumii înconjurătoare a orientalilor.
A fost o încântare să-l urmărim pe domnul George Bălan, profesor la Facultatea de muzică a Universității din București.
Peste încă o săptămână, la cea de-a treia prelegere, ciudățenia ciudățeniilor: primul rând din Marele Amfiteatru era ocupat de toți membri Catedrei de Științe Sociale (cei ce ne îmbălsămau cu marxism-leninism și socialism științific). Veniseră să vadă și ei ”Minunea de la Maglavit”. Studenții lor, pe care abia reușeau să-i adune la cursuri, mai mult cu amenințări și strigarea prezenței ”la sânge”, veneau de bună voie și în număr mare (se montaseră difuzoare pe culoar și într-o sală alăturată) ca să poată audia noțiuni de filozofie comparată.
A fost ultima noastră întâlnire, pur și simplu fascinantă.
S-a dovedit astfel cu prisosință că un om carismatic, care are într-adevăr ceva de comunicat semenilor săi, va stârni interesul multora din contemporani, fără surle și trâmbițe.
Un timp n-am mai auzit nimic de profesorul George Bălan de la Facultatea de Muzică.
Într-o seară, pe când ascultam Europa Liberă, l-am auzit pe profesorul George Bălan conferențiind tot despre probleme filozofice, fără conotații sau aluzii politice. Am fost foarte bucuros, dar, din păcate, bucuria mi-a fost de scurtă durată.
Stilul nonconformist și ”non-politic” nu cadra cu ”nota generală a postului”.
Mi-a părut foarte rău.
Acum, când cu ”copoiul” Google poți afla totul despre toți, n-am reușit încă să aflu vreo veste despre acel om modest și carismatic.
Îmi pare cu adevărat rău.
În holul cantinei studențești apare la un moment dat un afiș, care ne anunța conferința profesorului George BĂLAN de la Universitatea din București, afiș având ca titlu ”Yoga - un mod de a privi lumea”, pe care apărea un culturist prezentându-și cu mândrie mușchii.
În vremea aceea (ca de altfel și acum) nu prea mă dădeam în vânt după exotismul asiatic (Judo, Karate, Yoga).
Un coleg de cameră, mare fan Judo, se ținea scai de capul meu să merg și eu la conferința anunțată, că va fi ceva interesant, că merită să ne ducem, că una că alta și până la urmă reușește să mă convingă să-l însoțesc la ”marele eveniment”.
El plin de entuziasm, eu cam sceptic, ne prezentăm la locul anunțat cu vreo câteva minute înainte de ora începerii, ”ca să ne găsim locuri”. Aici: surpriză! În ditamai Amfiteatrul nu erau decât vreo treizeci de studenți.
Ne așezăm și noi cuminți și așteptăm să vină profesorul care ținea prelegerea.
La ora anunțată intră în amfiteatru un individ de talie medie, îmbrăcat mai mult ca un student decât ca un profesor (cu o helancă pe gât și un sacou fistichiu). Ținea sub brațul drept un teanc de cărți de diferite mărimi. Pune cărțile pe catedră, își aruncă neglijent sacoul pe spătarul scaunului, se așează și după ce ne aruncă o privire evaluatoare, începe să ne vorbească pe un ton sincer și camaraderesc.
”-Dacă printre dumneavoastră (nu ”printre voi”!) se află cineva care a venit aici să mă vadă scălâmbăindu-mă și făcând cine știe ce figuri exotice, acela poate să plece. Cei care au venit să afle câte ceva despre modul de a gândi și de a se comporta ale celor din Extremul Orient nu vor fi de loc dezamăgiți.”
Vorbea liber, fără un text scris în față și de câte ori voia să sublinieze vreo idee cu un citat, deschidea o carte la un anumit pasaj, pe care se vedea că îl traducea atunci direct din limba în care era scrisă cartea (franceză, engleză, sau germană). Noi, în majoritate politehniști, priveam fascinați la cel ce ne ridica încet și cu metodă vălul ce acoperea o lume complet necunoscută. Citatele din Mircea Eliade, Schopenhauer, Jean-Jaques Rousseau, Nietzsche, Budha și alții ne sunau ciudat, dar în același timp plăcut în ureche. Nu prea auzisem noi cine știe ce despre ei, dar ce spuneau ni se părea plin de miez.
Cele două ore ale prelegerii au trecut ca o clipă.
Urma să ne vedem peste o săptămână.
Când am plecat spre cămin eram parcă alți oameni. Le-am povestit și colegilor noștri despre nonconformistul magician al cuvântului care ne fascinase pur și simplu.
La a doua prelegere, Marele Amfiteatru era pur și simplu ticsit de studenți, ba unii mai ghinioniști, care nu prinseseră loc în sală, audiau expunerea de pe culoar, prin ușa deschisă.
Au urmat încă două ore de încântare, cu prezentarea comparației dintre modul pragmatic de gândire al occidentalilor și viziunea amplă asupra lumii înconjurătoare a orientalilor.
A fost o încântare să-l urmărim pe domnul George Bălan, profesor la Facultatea de muzică a Universității din București.
Peste încă o săptămână, la cea de-a treia prelegere, ciudățenia ciudățeniilor: primul rând din Marele Amfiteatru era ocupat de toți membri Catedrei de Științe Sociale (cei ce ne îmbălsămau cu marxism-leninism și socialism științific). Veniseră să vadă și ei ”Minunea de la Maglavit”. Studenții lor, pe care abia reușeau să-i adune la cursuri, mai mult cu amenințări și strigarea prezenței ”la sânge”, veneau de bună voie și în număr mare (se montaseră difuzoare pe culoar și într-o sală alăturată) ca să poată audia noțiuni de filozofie comparată.
A fost ultima noastră întâlnire, pur și simplu fascinantă.
S-a dovedit astfel cu prisosință că un om carismatic, care are într-adevăr ceva de comunicat semenilor săi, va stârni interesul multora din contemporani, fără surle și trâmbițe.
Un timp n-am mai auzit nimic de profesorul George Bălan de la Facultatea de Muzică.
Într-o seară, pe când ascultam Europa Liberă, l-am auzit pe profesorul George Bălan conferențiind tot despre probleme filozofice, fără conotații sau aluzii politice. Am fost foarte bucuros, dar, din păcate, bucuria mi-a fost de scurtă durată.
Stilul nonconformist și ”non-politic” nu cadra cu ”nota generală a postului”.
Mi-a părut foarte rău.
Acum, când cu ”copoiul” Google poți afla totul despre toți, n-am reușit încă să aflu vreo veste despre acel om modest și carismatic.
Îmi pare cu adevărat rău.
vineri, 6 iunie 2014
Poliția din Câmpulung mai rapidă ca viteza luminii
Mă întorceam de la farmacia Victoria, aflată pe malul stâng al Râului Târgului, lângă Autogara MONTANA și în timp ce urcam pasarela pietonală ce mă ducea spre centru, un bărbat brunet, cam la cincizeci și cinci de ani, îmbrăcat cu un trening, mă abordează jovial întinzându-mi mâna:
”-Salut. Ce mai faci?” Mă uit uluit la el.(!) Nu-l cunosc de loc...
Tipul sesizează uluiala mea, dar privindu-mă cu tupeu în ochi, începe să-mi povestească, cum se întoarce el de la spital, unde a fost să-și viziteze fiul, care, într-o încăierare la o discotecă pentru o fată, s-a ales cu ambele brațe rupte ceva mai sus de cot (tipul îmi arată pe brațele mele cam pe unde)...
În tot acest timp, eu continui să mă uit la el și încerc cu disperare să-mi amintesc de unde naiba îl cunosc eu pe acest individ, care se pare că mă cunoaște bine...
Poate că o fi un mod de abordare ca să-mi ceară bani, îmi zic la un moment dat în gând...
N-am la mine decât vreo patruzeci de lei.
Văzând că discuția se lungește și eu nu-mi aduc aminte de nici un fel de unde îl cunosc pe tip, i-o retez scurt:
”-Scuză-mă, mă grăbesc. Pa.”
Dau grăbit mâna cu idividul și pornesc spre centrul orașului, în timp ce ”omul meu” își continuă drumul în sens opus.
Ajung în centrul orașului tot încercând să dau de tâlcul întâlnirii mele ciudate de pe pasarelă, mă mai plimb puțin, mai casc gura la niște vitrine, când, brusc îmi dau seama că buzunarul din stânga interior de la bluza mea sport, unde avusesem portofelul cu acte și bani e gol. Hait! Tipul era un hoț de buzunare! S-au dus banii ca banii ... dar s-au dus ACTELE!!
Îi spun asta soției, cu care m-am întâlnit între timp și amândoi pornim să căutăm pe traseul pe care bănuim că hoțul a aruncat portofelul cu acte, după ce și-a însușit (probabil) banii.
Cine ne vedea căutând printre gunoaiele de sub pod, prin coșurile de gunoi de pe traseul pe care noi bănuiam că s-a deplasat ”noul proprietar al portofelului meu”, probabil că-și spunea în gândul lui:
”-Ce tomberoniști bine îmbrăcați! Ce rău pot ajunge unii...”
Noi continuam să căutăm prin coșurile de gunoi, gândindu-ne cu groază la câte drumuri și formalități ne așteaptă pentru refacerea actelor furate...
La un moment dat cineva ne sugerează să mergem la poliție să declarăm furtul.
Cam fără convingere, merg la Poliție și spre stupoarea mea, nici nu apuc să spun eu întreaga poveste, că polițiștii mă anunță că l-au arestat pe hoț.
Rămân cu gura căscată.
Viteza de reacție a poliției câmpulungene era MAI MARE DECÂT VITEZA LUMINII! Nici nu am apucat să declar furtul, că hoțul a și fost arestat!!
În timp ce-mi completam declarația, aflu că ”buna mea cunoștință” (de curând ieșit din închisoare) mai ”operase” vreo câteva persoane și fusese ”umflat” de poliție.
Nu termin de completat formalitățile de declarare a furtului că și sunt informat că mi-a fost găsit portofelul și când mi-l arată polițiștii constat cu bucurie că toate actele sunt la locul lor.
”Totul e bine când se termină cu bine”, după cum spunea Marele Will.
Mulțumesc polițiștilor și cetățeanului care a anunțat găsirea portofelului, pentru promptitudinea cu care m-au repus în posesia actelor pe care le credeam pierdute definitiv.
”-Salut. Ce mai faci?” Mă uit uluit la el.(!) Nu-l cunosc de loc...
Tipul sesizează uluiala mea, dar privindu-mă cu tupeu în ochi, începe să-mi povestească, cum se întoarce el de la spital, unde a fost să-și viziteze fiul, care, într-o încăierare la o discotecă pentru o fată, s-a ales cu ambele brațe rupte ceva mai sus de cot (tipul îmi arată pe brațele mele cam pe unde)...
În tot acest timp, eu continui să mă uit la el și încerc cu disperare să-mi amintesc de unde naiba îl cunosc eu pe acest individ, care se pare că mă cunoaște bine...
Poate că o fi un mod de abordare ca să-mi ceară bani, îmi zic la un moment dat în gând...
N-am la mine decât vreo patruzeci de lei.
Văzând că discuția se lungește și eu nu-mi aduc aminte de nici un fel de unde îl cunosc pe tip, i-o retez scurt:
”-Scuză-mă, mă grăbesc. Pa.”
Dau grăbit mâna cu idividul și pornesc spre centrul orașului, în timp ce ”omul meu” își continuă drumul în sens opus.
Ajung în centrul orașului tot încercând să dau de tâlcul întâlnirii mele ciudate de pe pasarelă, mă mai plimb puțin, mai casc gura la niște vitrine, când, brusc îmi dau seama că buzunarul din stânga interior de la bluza mea sport, unde avusesem portofelul cu acte și bani e gol. Hait! Tipul era un hoț de buzunare! S-au dus banii ca banii ... dar s-au dus ACTELE!!
Îi spun asta soției, cu care m-am întâlnit între timp și amândoi pornim să căutăm pe traseul pe care bănuim că hoțul a aruncat portofelul cu acte, după ce și-a însușit (probabil) banii.
Cine ne vedea căutând printre gunoaiele de sub pod, prin coșurile de gunoi de pe traseul pe care noi bănuiam că s-a deplasat ”noul proprietar al portofelului meu”, probabil că-și spunea în gândul lui:
”-Ce tomberoniști bine îmbrăcați! Ce rău pot ajunge unii...”
Noi continuam să căutăm prin coșurile de gunoi, gândindu-ne cu groază la câte drumuri și formalități ne așteaptă pentru refacerea actelor furate...
La un moment dat cineva ne sugerează să mergem la poliție să declarăm furtul.
Cam fără convingere, merg la Poliție și spre stupoarea mea, nici nu apuc să spun eu întreaga poveste, că polițiștii mă anunță că l-au arestat pe hoț.
Rămân cu gura căscată.
Viteza de reacție a poliției câmpulungene era MAI MARE DECÂT VITEZA LUMINII! Nici nu am apucat să declar furtul, că hoțul a și fost arestat!!
În timp ce-mi completam declarația, aflu că ”buna mea cunoștință” (de curând ieșit din închisoare) mai ”operase” vreo câteva persoane și fusese ”umflat” de poliție.
Nu termin de completat formalitățile de declarare a furtului că și sunt informat că mi-a fost găsit portofelul și când mi-l arată polițiștii constat cu bucurie că toate actele sunt la locul lor.
”Totul e bine când se termină cu bine”, după cum spunea Marele Will.
Mulțumesc polițiștilor și cetățeanului care a anunțat găsirea portofelului, pentru promptitudinea cu care m-au repus în posesia actelor pe care le credeam pierdute definitiv.
miercuri, 12 martie 2014
CUM AM RATAT CARIERA DE INFORMATOR
Fiind inginer stagiar la Bancul de încercări motoare din cadrul Atelierului de prototipuri ARO, mă trezesc într-o bună zi cu un telefon în care la celălalt capăt al firului, era un bărbat a cărui voce n-am recunoscut-o:
”-Sunt MARINESCU și vă aștept la cantină să stăm de vorbă.”
”-Petrică MARINESCU, fostul meu coleg de liceu?” am întrebat eu curios.
”-Nu. Veniți c-am să vă explic eu.” mi-a spus cel de la capătul firului.
”-Bine, dar nu vă cunosc...”
”-Lăsați, că vă cunosc eu...”
I-am spus șefului meu de atunci, inginerul BĂDESCU, că un oarecare MARINESCU nu știu ce vrea să-mi spună și că mă așteaptă la cantină.
”-Bine, du-te, dar să-mi spui și mie ce și cum.”
Mă duc la cantina uzinei, curios să văd ce-i cu acest MARINESCU.
Aici îl găsesc, la o masă, pe securistul uzinei, maiorul NICOLESCU, pe care-l cunoșteam, întrucât locuia pe aceeași scară de bloc cu socrul meu.
”-Dumneavoastră m-ați chemat?” întreb eu oarecum mirat.
”-Da, luați loc.” îmi zice el.
Mă așez și-l las să văd ce-mi spune.
”-Dumneavoastră sunteți un inginer de valoare, lucrați la Prototipuri, unde sunt desene cu caracter secret. Ați văzut cumva ceva suspect?”
”-Nu. Fiecare își vede de treaba lui și lucrează cu desenele ce-i sunt repartizate.”
”-Bine, dar, dacă vedeți ceva care vi se pare că ar încălca secretul locului de muncă, v-aș ruga să ne spuneți.”
”-Da... dar la noi toată lumea știe ce are de făcut și cum să umble cu desenele... iar eu nu prea am timp să văd ce fac ceilalți.”
”-Bine, mai gândiți-vă la ce v-am spus și mai vorbim noi. Astăzi este luni. Ne întâlnim miercuri tot la ora asta, tot aici la cantină.”
După ce m-am despărțit de așa-zisul ”MARINESCU”, de cum am ajuns în biroul domnului BĂDESCU, unde mai erau vreo doi trei oameni din atelier, îi spun acestuia din urmă, în gura mare, că securistul uzinei m-a întrebat dacă am văzut ceva în neregulă la modul cum oamenii din atelier lucrează cu desenele ce le-au fost repartizate și că dacă văd așa ceva să-i spun.
Când m-am dus la ”întâlnirea” stabilită cu ”MARINESCU” miercuri acesta n-a mai venit.
Se vede treaba că n-am corespuns condițiilor cerute de ”postul” pe care mi-l pregătise ”MARINESCU”.
”-Sunt MARINESCU și vă aștept la cantină să stăm de vorbă.”
”-Petrică MARINESCU, fostul meu coleg de liceu?” am întrebat eu curios.
”-Nu. Veniți c-am să vă explic eu.” mi-a spus cel de la capătul firului.
”-Bine, dar nu vă cunosc...”
”-Lăsați, că vă cunosc eu...”
I-am spus șefului meu de atunci, inginerul BĂDESCU, că un oarecare MARINESCU nu știu ce vrea să-mi spună și că mă așteaptă la cantină.
”-Bine, du-te, dar să-mi spui și mie ce și cum.”
Mă duc la cantina uzinei, curios să văd ce-i cu acest MARINESCU.
Aici îl găsesc, la o masă, pe securistul uzinei, maiorul NICOLESCU, pe care-l cunoșteam, întrucât locuia pe aceeași scară de bloc cu socrul meu.
”-Dumneavoastră m-ați chemat?” întreb eu oarecum mirat.
”-Da, luați loc.” îmi zice el.
Mă așez și-l las să văd ce-mi spune.
”-Dumneavoastră sunteți un inginer de valoare, lucrați la Prototipuri, unde sunt desene cu caracter secret. Ați văzut cumva ceva suspect?”
”-Nu. Fiecare își vede de treaba lui și lucrează cu desenele ce-i sunt repartizate.”
”-Bine, dar, dacă vedeți ceva care vi se pare că ar încălca secretul locului de muncă, v-aș ruga să ne spuneți.”
”-Da... dar la noi toată lumea știe ce are de făcut și cum să umble cu desenele... iar eu nu prea am timp să văd ce fac ceilalți.”
”-Bine, mai gândiți-vă la ce v-am spus și mai vorbim noi. Astăzi este luni. Ne întâlnim miercuri tot la ora asta, tot aici la cantină.”
După ce m-am despărțit de așa-zisul ”MARINESCU”, de cum am ajuns în biroul domnului BĂDESCU, unde mai erau vreo doi trei oameni din atelier, îi spun acestuia din urmă, în gura mare, că securistul uzinei m-a întrebat dacă am văzut ceva în neregulă la modul cum oamenii din atelier lucrează cu desenele ce le-au fost repartizate și că dacă văd așa ceva să-i spun.
Când m-am dus la ”întâlnirea” stabilită cu ”MARINESCU” miercuri acesta n-a mai venit.
Se vede treaba că n-am corespuns condițiilor cerute de ”postul” pe care mi-l pregătise ”MARINESCU”.
vineri, 29 noiembrie 2013
Să fim deștepți!
Să fim deștepți și să nu repetăm greșelile trecutului.
După parcurgerea etapei craiovene la Oltcit, m-am întors la prima mea dragoste adevărată - ARO Câmpulung.
Uzina musceleană zumzăia ca un stup de albine. Se lucra pe trei schimburi.
La gară, trei linii erau blocate cu garnituri de vagoane pline cu Aro. Majoritatea 244, albe, pentru export în China.
Lunar se produceau 2.500 autoturisme cu destinația clară: Republica Populară Chineză.
Toate cadrele de conducere ale uzinei aveau ca prim punct pe agenda lor de lucru: LOTUL PENTRU CHINA.
Zilnic la Directorul General sunau telefoanele de la Minister, de la Comitetul Județean de Partid, de la Consiliul Economic al Comitetului Central, cu aceleași întrebări: ”Care e situația LOTULUI PENTRU CHINA? Câte bucăți ați fabricat? Câte bucăți mai aveți? Câte bucăți ați îmbarcat pe vagoane? Câte garnituri au plecat spre Constanța?, etc., etc.”
Ofițerii de serviciu pe întreprindere se trezeau, în trecerea lor în control prin secții, pe la 2-3 noaptea cu Directorul General care răsărea parcă din pământ.
-Ei, care-i situația ”pe front”?
Era într-adevăr o luptă. Cu timpul, cu materia și cu oamenii. Din păcate mai erau și inconștienți, care profitând de numărul mare al mașinilor pentru China, atunci când găseau un autoturism cu defecte mai puțin vizibile, îl ascundeau fără nici un scrupul printre acestea. Unele erau depistate de controlorii de la Finisări, dar altele mai scăpau.
Echipele de service din China făceau din ce în ce mai greu față cazurilor ”problemă”.
Comenzile de Aro din China au fost din ce în ce mai mici, până când au încetat complet.
Acum, când se vorbește insistent de investiții chineze în România, de schimburi economice româno-chineze, ar trebui să ne ferim ca de Dracu' de acei ”șmecherași” care, pentru binele lor personal, ar călca fără milă peste binele colectiv.
Să tratăm cu respectul cuvenit marele popor chinez!
După parcurgerea etapei craiovene la Oltcit, m-am întors la prima mea dragoste adevărată - ARO Câmpulung.
Uzina musceleană zumzăia ca un stup de albine. Se lucra pe trei schimburi.
La gară, trei linii erau blocate cu garnituri de vagoane pline cu Aro. Majoritatea 244, albe, pentru export în China.
Lunar se produceau 2.500 autoturisme cu destinația clară: Republica Populară Chineză.
Toate cadrele de conducere ale uzinei aveau ca prim punct pe agenda lor de lucru: LOTUL PENTRU CHINA.
Zilnic la Directorul General sunau telefoanele de la Minister, de la Comitetul Județean de Partid, de la Consiliul Economic al Comitetului Central, cu aceleași întrebări: ”Care e situația LOTULUI PENTRU CHINA? Câte bucăți ați fabricat? Câte bucăți mai aveți? Câte bucăți ați îmbarcat pe vagoane? Câte garnituri au plecat spre Constanța?, etc., etc.”
Ofițerii de serviciu pe întreprindere se trezeau, în trecerea lor în control prin secții, pe la 2-3 noaptea cu Directorul General care răsărea parcă din pământ.
-Ei, care-i situația ”pe front”?
Era într-adevăr o luptă. Cu timpul, cu materia și cu oamenii. Din păcate mai erau și inconștienți, care profitând de numărul mare al mașinilor pentru China, atunci când găseau un autoturism cu defecte mai puțin vizibile, îl ascundeau fără nici un scrupul printre acestea. Unele erau depistate de controlorii de la Finisări, dar altele mai scăpau.
Echipele de service din China făceau din ce în ce mai greu față cazurilor ”problemă”.
Comenzile de Aro din China au fost din ce în ce mai mici, până când au încetat complet.
Acum, când se vorbește insistent de investiții chineze în România, de schimburi economice româno-chineze, ar trebui să ne ferim ca de Dracu' de acei ”șmecherași” care, pentru binele lor personal, ar călca fără milă peste binele colectiv.
Să tratăm cu respectul cuvenit marele popor chinez!
sâmbătă, 19 octombrie 2013
Independență, scumpă independență!
Prin anii '70 am avut ocazia să ascult o povestire, direct de la sursă, despre un episod dramatic din lupta surdă dusă de români pentru păstrarea independenței economice față de ”Balșoi ruski brat” (Marele frate rus).
”Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic.”(citat din Wikipedia).
În realitate lucrurile nu prea stăteau chiar așa...
La unele sesiuni CAER participau în ultima vreme și țări neeuropene ca Mongolia, Cuba și Vietnamul de Nord.
Cel care mi-a povestit întâmplarea a participat la sesiunea CAER ce s-a ținut la Ulan Bator în Mongolia.
Mongolia a devenit ”republică populară” după ce Gărzile Roșii, urmărind Gărzile Albe, au ajuns până în zona stepei mongole, au distrus ultimele rămășite ale gardiștilor albi și ”pentru că tot erau acolo”, au instaurat ”puterea poporului”, plasând la conducerea țării oamenii lor. Pentru a fi siguri de fidelitatea acestora din urmă, i-au ”procopsit” cu soții și secretare rusoaice în toate ministerele.
La sesiunea despre care este vorba urma (fără ca delegația României să fi fost anunțată în prealabil) să se stabilească de către CAER planul cincinal de dezvoltare a economiei Mongoliei. Mongolii erau perfect de acord.
Membrii delegației române și-au dat imediat seama că, dacă semnau documentele sesiunii, ar fi creat un periculos precedent, sovieticii putând pretinde apoi ca să impună României un plan de dezvoltare stabilit de CAER.
Delegația română anunță că ea nu poate semna documentele sesiunii CAER și cere timp până a doua zi ca să-și definească punctul de vedere.
Stupoare generală! Până la urmă se acceptă prelungirea lucrărilor până a doua zi. Era ora locală 22!
Ambasadorul român telefonează de urgență la București și cere disperat sprijinul.
Responsabilii de la București, luați și ei prin surprindere și neavând ”indicațiili Geniului din Carpați”, pe care nu puteau să-l ”deranjeze” cu una cu două, au ”dat-o scăldată”, obligându-i pe cei din delegația română să facă ce-or ști să iasă din situația deosebit de gravă la care s-a ajuns.
Dacă semnau era periculos ca precedent, iar dacă nu semnau urmau represiunile tuturor statelor membre, care erau dispuse să accepte documentele sesiunii așa cum erau deja tipărite.
După câteva ore de discuții fierbinți la ambasadă, cu soluții care de care mai sofisticate, pe la ora trei din noapte s-a hotărât ca delegația română să semneze documentele sesiunii CAER, doar dacă se va menționa în mod expres că planul elaborat nu este decât o sugestie, pe care guvernul Mongoliei e liber să-l aplice, sau să-l modifice după cum dorește.
Au urmat niște ore deosebit de tensionate în care trebuia definit clar, dar în același timp cu menajamente pentru ”Fratele mai mare”, amendamentul delegației române în conformitate cu uzanțele diplomatice și cu regulamentul CAER. Totul trebuia să fie gata (și tradus în limba rusă) până la ora 10 când începeau lucrările.
A fost un Maraton cu lațul de gât...
Amendamentul a fost acceptat, chiar dacă ”frații mongoli” au aplicat planul așa cum l-au primit.
E greu să-ți menții independența atunci când ai un frate mai mare...
”Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic.”(citat din Wikipedia).
În realitate lucrurile nu prea stăteau chiar așa...
La unele sesiuni CAER participau în ultima vreme și țări neeuropene ca Mongolia, Cuba și Vietnamul de Nord.
Cel care mi-a povestit întâmplarea a participat la sesiunea CAER ce s-a ținut la Ulan Bator în Mongolia.
Mongolia a devenit ”republică populară” după ce Gărzile Roșii, urmărind Gărzile Albe, au ajuns până în zona stepei mongole, au distrus ultimele rămășite ale gardiștilor albi și ”pentru că tot erau acolo”, au instaurat ”puterea poporului”, plasând la conducerea țării oamenii lor. Pentru a fi siguri de fidelitatea acestora din urmă, i-au ”procopsit” cu soții și secretare rusoaice în toate ministerele.
La sesiunea despre care este vorba urma (fără ca delegația României să fi fost anunțată în prealabil) să se stabilească de către CAER planul cincinal de dezvoltare a economiei Mongoliei. Mongolii erau perfect de acord.
Membrii delegației române și-au dat imediat seama că, dacă semnau documentele sesiunii, ar fi creat un periculos precedent, sovieticii putând pretinde apoi ca să impună României un plan de dezvoltare stabilit de CAER.
Delegația română anunță că ea nu poate semna documentele sesiunii CAER și cere timp până a doua zi ca să-și definească punctul de vedere.
Stupoare generală! Până la urmă se acceptă prelungirea lucrărilor până a doua zi. Era ora locală 22!
Ambasadorul român telefonează de urgență la București și cere disperat sprijinul.
Responsabilii de la București, luați și ei prin surprindere și neavând ”indicațiili Geniului din Carpați”, pe care nu puteau să-l ”deranjeze” cu una cu două, au ”dat-o scăldată”, obligându-i pe cei din delegația română să facă ce-or ști să iasă din situația deosebit de gravă la care s-a ajuns.
Dacă semnau era periculos ca precedent, iar dacă nu semnau urmau represiunile tuturor statelor membre, care erau dispuse să accepte documentele sesiunii așa cum erau deja tipărite.
După câteva ore de discuții fierbinți la ambasadă, cu soluții care de care mai sofisticate, pe la ora trei din noapte s-a hotărât ca delegația română să semneze documentele sesiunii CAER, doar dacă se va menționa în mod expres că planul elaborat nu este decât o sugestie, pe care guvernul Mongoliei e liber să-l aplice, sau să-l modifice după cum dorește.
Au urmat niște ore deosebit de tensionate în care trebuia definit clar, dar în același timp cu menajamente pentru ”Fratele mai mare”, amendamentul delegației române în conformitate cu uzanțele diplomatice și cu regulamentul CAER. Totul trebuia să fie gata (și tradus în limba rusă) până la ora 10 când începeau lucrările.
A fost un Maraton cu lațul de gât...
Amendamentul a fost acceptat, chiar dacă ”frații mongoli” au aplicat planul așa cum l-au primit.
E greu să-ți menții independența atunci când ai un frate mai mare...
vineri, 11 octombrie 2013
Mesajul cifrat
În primii ani de studenție, la Brașov, treceam din când în când pe la un unchi de-al meu care locuia chiar la poalele Tâmpei, în apropiere de Poarta Schei.
Aici l-am cunoscut pe un vecin de-al său, maiorul de Securitate Soare. Venea câteodată pe la unchiul meu și se întrețineau la câte un pahar de vin ”prelungit”. La una din aceste”discuții umede” unchiul meu, care în acea perioadă făcea naveta săptămânal la Sibiu, unde era director la fabrica de mezeluri, vine vorba de o barieră din comuna Beclean, barieră în apropierea căreia se afla o fântână.
Maiorul Soare, originar din Beclean, își amintea că fântâna era situată după barieră, iar unchiul meu, care trecea săptămânal pe acolo, susținea cu tărie că fântâna se află înainte de bariera cu pricina.
După câteva contraziceri din ce în ce mai vehemente (fiecare din preopinenți fiind convins că dreptatea este de partea lui), s-au decis să pună pariu pe un deca de vin.
Luați cu treburile lor, timpul a cam trecut și cei doi n-au reușit să tranșeze într-un fel diferendul.
Între timp unchiul meu brașovean ajunge în București, director la fabrica de mezeluri Mistrețul.
Uitase de pariul pus cu maiorul de Securitate Soare.
Într-o zi, în timp ce-și citea corespondența, intră speriată în birou secretara și cu un glas tremurat îl anunță că un ofițer de Securitate dorește să vorbească cu el...
- Să intre, îi zice unchiul meu secretarei, în timp ce pulsul i-a crescut considerabil.
Secretara deschide ușa celui anunțat și apoi o închide repede în urma lui.
Un tânăr locotenent de Securitate, într-o uniformă impecabilă, cu niște cizme lustruite ca pentru paradă, intră, ia poziția de drepți și, salutând cu mâna la chipiu, zice cu glas tunător:
- Să trăiți! Sunt locotenent Cutare! Vin din partea tovarășului maior Soare, care mi-a ordonat să vă raportez următoarele: fântâna este situată după barieră! ... și rămâne în poziție de drepți.
Unchiul meu se duce și dă mâna cu el, îl invită politicos să ia loc, îl tratează cu o cafea și o țigară bună. În timp ce se înfiripa o discuție de conveniență, în capul unchiului meu bâzâia din ce în ce mai tare o întrebare cât se poate de legitimă: ”-Ăsta o fi știind cu adevărat despre ce e vorba?”. Nu-i venea să-l întrebe direct pe locotenent dacă maiorul l-a pus la curent cu pariul pus de ei la Brașov...
Mai vorbiră ei de una, de alta și se despărțiră fără ca substratul mesajului să fie dezvăluit.
Poate că și în ziua de astăzi locotenentul de Securitate de atunci trăiește cu ideea că a fost purtătorul cine știe cărui mesaj cifrat.
Aici l-am cunoscut pe un vecin de-al său, maiorul de Securitate Soare. Venea câteodată pe la unchiul meu și se întrețineau la câte un pahar de vin ”prelungit”. La una din aceste”discuții umede” unchiul meu, care în acea perioadă făcea naveta săptămânal la Sibiu, unde era director la fabrica de mezeluri, vine vorba de o barieră din comuna Beclean, barieră în apropierea căreia se afla o fântână.
Maiorul Soare, originar din Beclean, își amintea că fântâna era situată după barieră, iar unchiul meu, care trecea săptămânal pe acolo, susținea cu tărie că fântâna se află înainte de bariera cu pricina.
După câteva contraziceri din ce în ce mai vehemente (fiecare din preopinenți fiind convins că dreptatea este de partea lui), s-au decis să pună pariu pe un deca de vin.
Luați cu treburile lor, timpul a cam trecut și cei doi n-au reușit să tranșeze într-un fel diferendul.
Între timp unchiul meu brașovean ajunge în București, director la fabrica de mezeluri Mistrețul.
Uitase de pariul pus cu maiorul de Securitate Soare.
Într-o zi, în timp ce-și citea corespondența, intră speriată în birou secretara și cu un glas tremurat îl anunță că un ofițer de Securitate dorește să vorbească cu el...
- Să intre, îi zice unchiul meu secretarei, în timp ce pulsul i-a crescut considerabil.
Secretara deschide ușa celui anunțat și apoi o închide repede în urma lui.
Un tânăr locotenent de Securitate, într-o uniformă impecabilă, cu niște cizme lustruite ca pentru paradă, intră, ia poziția de drepți și, salutând cu mâna la chipiu, zice cu glas tunător:
- Să trăiți! Sunt locotenent Cutare! Vin din partea tovarășului maior Soare, care mi-a ordonat să vă raportez următoarele: fântâna este situată după barieră! ... și rămâne în poziție de drepți.
Unchiul meu se duce și dă mâna cu el, îl invită politicos să ia loc, îl tratează cu o cafea și o țigară bună. În timp ce se înfiripa o discuție de conveniență, în capul unchiului meu bâzâia din ce în ce mai tare o întrebare cât se poate de legitimă: ”-Ăsta o fi știind cu adevărat despre ce e vorba?”. Nu-i venea să-l întrebe direct pe locotenent dacă maiorul l-a pus la curent cu pariul pus de ei la Brașov...
Mai vorbiră ei de una, de alta și se despărțiră fără ca substratul mesajului să fie dezvăluit.
Poate că și în ziua de astăzi locotenentul de Securitate de atunci trăiește cu ideea că a fost purtătorul cine știe cărui mesaj cifrat.
vineri, 4 octombrie 2013
ACOIUL
Eram căsătorit de puțin timp.
Soacra mea (Dumnezeu s-o odihnească la dreapta lui, că s-a prăpădit de curând...) lucra la vremea aceea croitorie și prin casa ei găseai pe jos ace de cusut, ace cu gămălie, sau căpățele de ață, care, cu toată strădania gospodinei, se încăpățânau să se agațe de covor.
Într-o zi zăresc pe jos un ditamai ac de cusut (”acoi”, cum îi spunea soacră-mea) scăpat pe sub o mobilă din dormitor și-mi vine o idee năstrușnică...
Îmi dau jos o șosetă, pun între degetul mare și cel de lângă el o bucată de gumă de șters, trag la loc șoseta și înfig ”acoiul” în gumă. Intru în sufragerie ținându-mă de picior, astfel încât să se vadă foarte bine acul înfipt puternic ”în talpă” și mimând niște grimase, care au făcut-o pe biata mea soacră să sară ca arsă și să-și ceară scuze tânărului ginerică.
Cu cât o vedeam pe biata femeie că suferă pentru accidentul produs, cu atât mă văitam și mă strâmbam mai tare de durere.
La un moment dat, ca și când mi-aș fi luat inima în dinți, trag cu putere de ac și-l smulg ”din carne”.
Dau șoseta jos, palmez guma, dau cu rivanol și apă oxigenată ”pe rană”, pun un tifon cu plasture pe locul ”care mă mai ustura încă” și-mi pun la loc șoseta.
Un timp mai șchiopăt încă (având mare grijă să nu uit care e piciorul ”care mă doare”).
Biata soacră-mea nu mai prididea cu scuzele, iar eu, ”generos” îi spuneam că n-are nimic și că o să-mi treacă.
Abia după un an de zile am avut curajul să-i mărturisesc excrocheria...
Soacra mea (Dumnezeu s-o odihnească la dreapta lui, că s-a prăpădit de curând...) lucra la vremea aceea croitorie și prin casa ei găseai pe jos ace de cusut, ace cu gămălie, sau căpățele de ață, care, cu toată strădania gospodinei, se încăpățânau să se agațe de covor.
Într-o zi zăresc pe jos un ditamai ac de cusut (”acoi”, cum îi spunea soacră-mea) scăpat pe sub o mobilă din dormitor și-mi vine o idee năstrușnică...
Îmi dau jos o șosetă, pun între degetul mare și cel de lângă el o bucată de gumă de șters, trag la loc șoseta și înfig ”acoiul” în gumă. Intru în sufragerie ținându-mă de picior, astfel încât să se vadă foarte bine acul înfipt puternic ”în talpă” și mimând niște grimase, care au făcut-o pe biata mea soacră să sară ca arsă și să-și ceară scuze tânărului ginerică.
Cu cât o vedeam pe biata femeie că suferă pentru accidentul produs, cu atât mă văitam și mă strâmbam mai tare de durere.
La un moment dat, ca și când mi-aș fi luat inima în dinți, trag cu putere de ac și-l smulg ”din carne”.
Dau șoseta jos, palmez guma, dau cu rivanol și apă oxigenată ”pe rană”, pun un tifon cu plasture pe locul ”care mă mai ustura încă” și-mi pun la loc șoseta.
Un timp mai șchiopăt încă (având mare grijă să nu uit care e piciorul ”care mă doare”).
Biata soacră-mea nu mai prididea cu scuzele, iar eu, ”generos” îi spuneam că n-are nimic și că o să-mi treacă.
Abia după un an de zile am avut curajul să-i mărturisesc excrocheria...
miercuri, 17 aprilie 2013
O lege prost întocmită
Vorbind acum câteva zile cu un prieten despre ce înseamnă o lege ale cărei efecte n-au fost de loc strudiate, mi-am amintit de de o înâmplare autentică de prin anii 50 ai secolului trecut.
Era vorba de numărul de pompieri ce trebuiau să se afle pe o navă, maritimă sau fluvială, pentru a se asigura protecţia contra incendiilor, care se pare că se cam înmulţiseră în acea perioadă.
O lege proaspăt promulgată de Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci) stipula că pe o navă trebuie să se afle un număr de pompieri proporţional cu puterea motorului acelei nave.
Ce scăpase din vedere aceluia ce întocmise legea, era că un remorcher, ce opera în port pentru manevrarea navelor avea o putere uriaşă şi era deservit de cinci oameni (comandantul, cârmaciul, mecanicul de bord şi doi mateloţi. Spaţiul în care se mişcau aceştia era foarte strâmt, încât uneori erau siliţi chiar să facă echilibristică pentru a se deplasa pe "puntea" remorcherului.
Mare le fu mirarea celor din echipajul de pe un remorcher, când, văzură prezentându-se pentru îmbarcare nici mai mult nici mai puţin decât 12 (doisprezece!!) pompieri.
Urmară parlamentări, discuţii aprinse, proteste din partea echipajului ("-Unde să-i mai luăm şi pe ăştia, când abia avem loc noi?").
Dar, cum legea e lege şi unde-i lege nu încape tocmeală, marinarii , hâtri cum sunt, avură o idee "salvatoare", pentru a ieşi din impas: "-îi luăm într-o barcă pe care o tragem după noi toată ziua".
Zis şi făcut.
Îi îmbarcară pe cei 12 pompieri într-o barcă şi începură să-şi facă meseria cu barca pompierilor târâită cu o frânghie după remorcher... Când tragi după tine 30.000 de tone, ce mai contează o tonă în plus...
Într-o zi, când remorcherul se întorcea din larg, unde scosese un vapor din port, unul din marinari, la un semn al comandantului, desfăcu "pe şestache" frânghia care ţinea legată barca pompierilor şi aceasta începu să plutească în derivă, purtată de vint şi curenţi. Degeaba începură să strige nefericiţii din barcă şi să facă semne disperate. Echipajul remorcherului era, chipurile, foarte absorbit de sarcinile ce le avea pe vas.
Vreo şase, şapte ore petrecură pompierii noştri disperaţi, singuri pe mare, fără vâsle, fără apă şi hrană, în bătaia soarelui. Noroc că marea era liniştită şi valurile nu prea mari.
Când, până la urmă, echipajul remorcherului a constatat "cu disperare" că şi-a pierdut pompierii, a cerut prin radio permisiunea să-i caute. Vă daţi seama ce tevatură a fost la comandamentul portului Constanţa (penru că aici s-au petrecut lucrurile) când şi-au dat seama de situaţie!
După ce s-au mai învârtit un pic prin port, alertând pe toată lumea cu sirena, echipajul a iesit în larg, îndreptându-se la sigur spre locul unde ştiau că au fost târâţi de vânturi şi curenţi nefericiţii "luptători cu focul".
Ca urmare a acestui incident, legea cu numărul "standard" de pompieri n-a mai fost aplicată şi s-a cerut de urgenţă modificarea corespunzătoare a ei.
Era vorba de numărul de pompieri ce trebuiau să se afle pe o navă, maritimă sau fluvială, pentru a se asigura protecţia contra incendiilor, care se pare că se cam înmulţiseră în acea perioadă.
O lege proaspăt promulgată de Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci) stipula că pe o navă trebuie să se afle un număr de pompieri proporţional cu puterea motorului acelei nave.
Ce scăpase din vedere aceluia ce întocmise legea, era că un remorcher, ce opera în port pentru manevrarea navelor avea o putere uriaşă şi era deservit de cinci oameni (comandantul, cârmaciul, mecanicul de bord şi doi mateloţi. Spaţiul în care se mişcau aceştia era foarte strâmt, încât uneori erau siliţi chiar să facă echilibristică pentru a se deplasa pe "puntea" remorcherului.
Mare le fu mirarea celor din echipajul de pe un remorcher, când, văzură prezentându-se pentru îmbarcare nici mai mult nici mai puţin decât 12 (doisprezece!!) pompieri.
Urmară parlamentări, discuţii aprinse, proteste din partea echipajului ("-Unde să-i mai luăm şi pe ăştia, când abia avem loc noi?").
Dar, cum legea e lege şi unde-i lege nu încape tocmeală, marinarii , hâtri cum sunt, avură o idee "salvatoare", pentru a ieşi din impas: "-îi luăm într-o barcă pe care o tragem după noi toată ziua".
Zis şi făcut.
Îi îmbarcară pe cei 12 pompieri într-o barcă şi începură să-şi facă meseria cu barca pompierilor târâită cu o frânghie după remorcher... Când tragi după tine 30.000 de tone, ce mai contează o tonă în plus...
Într-o zi, când remorcherul se întorcea din larg, unde scosese un vapor din port, unul din marinari, la un semn al comandantului, desfăcu "pe şestache" frânghia care ţinea legată barca pompierilor şi aceasta începu să plutească în derivă, purtată de vint şi curenţi. Degeaba începură să strige nefericiţii din barcă şi să facă semne disperate. Echipajul remorcherului era, chipurile, foarte absorbit de sarcinile ce le avea pe vas.
Vreo şase, şapte ore petrecură pompierii noştri disperaţi, singuri pe mare, fără vâsle, fără apă şi hrană, în bătaia soarelui. Noroc că marea era liniştită şi valurile nu prea mari.
Când, până la urmă, echipajul remorcherului a constatat "cu disperare" că şi-a pierdut pompierii, a cerut prin radio permisiunea să-i caute. Vă daţi seama ce tevatură a fost la comandamentul portului Constanţa (penru că aici s-au petrecut lucrurile) când şi-au dat seama de situaţie!
După ce s-au mai învârtit un pic prin port, alertând pe toată lumea cu sirena, echipajul a iesit în larg, îndreptându-se la sigur spre locul unde ştiau că au fost târâţi de vânturi şi curenţi nefericiţii "luptători cu focul".
Ca urmare a acestui incident, legea cu numărul "standard" de pompieri n-a mai fost aplicată şi s-a cerut de urgenţă modificarea corespunzătoare a ei.
luni, 18 martie 2013
O soluţie inspirată
Eram în excursie de studii cu facultatea la Întreprinderea Hidromecanica din Braşov.
Inginerul Şef, care ne ghida în vizita prin întreprindere, ne-a povestit o întâmplare, pe care, acum câteva zile mi-am amintit-o, în timp stăteam la taclale cu nişte buni prieteni.
Hidromecanica livrase în China două convertizoare hidraulice, utilaje petroliere a căror dimensiuni le depăşeau cu mult pe cele ale unei încăperi obişnuite.
Înâmplarea, ghinionul, sau poate chiar lucrul de mântuială, au făcut ca după ce au înconjurat aproape jumătate de glob cu vaporul, cele două utilaje grele, ajunse la întreprinderea chineză, să nu funcţioneze (!).
Ministerul Comerţului Exterior primeşte de la întreprinderea "beneficiară" o telegramă deosebit de dură, care se încheia cu următoarea propunere:
"Pentru rezolvarea acestei foarte neplăcute situaţii, nu vedem decât două soluţii:
1. Returnarea celor două utilaje în România, depanarea lor la Hidromecanica şi reexpedierea lor în China, totul pe cheltuiala statului Român, sau...
2. Trimiterea de urgenţă a directorului întreprinderii Hidromecanica în China la întreprinderea păgubită."
Punând în balanţă costurile uriaşe ale returnării, remedierii şi reexpedierii celor doi mastodonţi, cu cele legate de trimiterea directorului întrprinderii, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei şi Ministerul de Externe au decis că este mai rentabil să-l trimită pe directorul Hidromecanicii în China.
Cu inima cât un purice, directorul învinuit ajunge la Ambasada Română de la Beijing.
Ambasadorul îl ia deoparte şi încearcă să-l pregătească moral.
"-Să-ţi spun drept, n-am mai avut un astfel de caz până acum, dar te asigur că în nici un caz nu te vor mânca. Nu ştiu ce au de gând, dar tu să fii tare!"
Se prezintă Directorul nostru, însoţit de Ambasador şi Translator, la întreprinderea "beneficiară" a celor două utilaje gigantice defecte.
Aici, într-o hală uriaşă, în care se adunaseră câteva mii de muncitori chinezi, Directorul (a cărui tensiune cred că distrugea orice tensiometru), este urcat la o tribună înaltă, ca să-l vadă toată lumea şi un fel de acuzator public din rândul muncitorilor, începe să-l arate cu degetul şi să-i spună:
"-Eşti un sabotor, un duşman al poporului chinez, un duşman al clasei muncitoare chineze! Din cauza ta nu ne putem noi realiza măreţul plan trasat de Marele Mao! Eşti o ruşine a rasei umane!"
La fiecare acuzaţie, întreaga hală răsuna de huiduielile şi fluierăturile miilor de muncitori chinezi.
Directorul incriminat, alb ca varul, se făcea din ce în ce mai mic, privirea i se împăienjenise şi parcă abea mai auzea ce-i spunea traducătorul român, aflat în spatele său.
După zdravăna săpuneală, i se dă cuvântul şi acuzatului. Când să-şi înceapă apărarea, acesta are O INSPIRAŢIE DE MOMENT şi-şi începe astfel discursul:
"-Dragi muncitori chinezi, nu sunt un sabotor! Nu sunt un duşman al poporului chinez! Nu sunt un duşman al clasei muncitoare chineze! Eu sunt un mare admirator al harnicei şi dârzei clase muncitoare chineze, al admirabilului popor chinez, care sub călăuzirea Marelui Mao, păşeşte cu mândrie pe calea construirii Comunismului!
Dar, dragi muncitori, bunicul meu a fost mic burghez! Eu mai am încă nişte rămăşiţe mici burgheze, cu care lupt din greu! Uneori reuşesc să le înfrâng, alteori ele ies la suprafaţă şi mă fac să greşesc! Dar, eu nu mă las! Lupt cu aceste rămăşite mic burgheze şi, până la urmă, voi reuşi să le înfrâng! Vă rog să mă înţelegeţi şi să mă ajutaţi în lupta mea pentru învingerea acestor rămăşiţe mic burgheze!"
Dintr-o dată în marea hală se aşternu o linişte deplină şi ochii celor prezenţi se umeziră de compasiune pentru cel care ducea o luptă atât de grea cu rămăşiţele sale mic burgheze...
Profund emoţionaţi, cei prezenţi hotărâră să repare ei, pe cheltuiala lor utilajele defecte şi să ceară ambasadei Chinei la Bucureşti să-l ajute pe Director în greaua sa luptă cu rămăşiţele mic burgheze.
Ani la rând Directorul primi de la Ambasada Chinei reviste de propagandă în limba engleză, în limba română şi broşuri cu citate din Mao.
Pentru soluţia sa inspirată, care a adus o mare economie de fonduri României, Directorul Hidromecanicii ar fi meritat o medalie!
Inginerul Şef, care ne ghida în vizita prin întreprindere, ne-a povestit o întâmplare, pe care, acum câteva zile mi-am amintit-o, în timp stăteam la taclale cu nişte buni prieteni.
Hidromecanica livrase în China două convertizoare hidraulice, utilaje petroliere a căror dimensiuni le depăşeau cu mult pe cele ale unei încăperi obişnuite.
Înâmplarea, ghinionul, sau poate chiar lucrul de mântuială, au făcut ca după ce au înconjurat aproape jumătate de glob cu vaporul, cele două utilaje grele, ajunse la întreprinderea chineză, să nu funcţioneze (!).
Ministerul Comerţului Exterior primeşte de la întreprinderea "beneficiară" o telegramă deosebit de dură, care se încheia cu următoarea propunere:
"Pentru rezolvarea acestei foarte neplăcute situaţii, nu vedem decât două soluţii:
1. Returnarea celor două utilaje în România, depanarea lor la Hidromecanica şi reexpedierea lor în China, totul pe cheltuiala statului Român, sau...
2. Trimiterea de urgenţă a directorului întreprinderii Hidromecanica în China la întreprinderea păgubită."
Punând în balanţă costurile uriaşe ale returnării, remedierii şi reexpedierii celor doi mastodonţi, cu cele legate de trimiterea directorului întrprinderii, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei şi Ministerul de Externe au decis că este mai rentabil să-l trimită pe directorul Hidromecanicii în China.
Cu inima cât un purice, directorul învinuit ajunge la Ambasada Română de la Beijing.
Ambasadorul îl ia deoparte şi încearcă să-l pregătească moral.
"-Să-ţi spun drept, n-am mai avut un astfel de caz până acum, dar te asigur că în nici un caz nu te vor mânca. Nu ştiu ce au de gând, dar tu să fii tare!"
Se prezintă Directorul nostru, însoţit de Ambasador şi Translator, la întreprinderea "beneficiară" a celor două utilaje gigantice defecte.
Aici, într-o hală uriaşă, în care se adunaseră câteva mii de muncitori chinezi, Directorul (a cărui tensiune cred că distrugea orice tensiometru), este urcat la o tribună înaltă, ca să-l vadă toată lumea şi un fel de acuzator public din rândul muncitorilor, începe să-l arate cu degetul şi să-i spună:
"-Eşti un sabotor, un duşman al poporului chinez, un duşman al clasei muncitoare chineze! Din cauza ta nu ne putem noi realiza măreţul plan trasat de Marele Mao! Eşti o ruşine a rasei umane!"
La fiecare acuzaţie, întreaga hală răsuna de huiduielile şi fluierăturile miilor de muncitori chinezi.
Directorul incriminat, alb ca varul, se făcea din ce în ce mai mic, privirea i se împăienjenise şi parcă abea mai auzea ce-i spunea traducătorul român, aflat în spatele său.
După zdravăna săpuneală, i se dă cuvântul şi acuzatului. Când să-şi înceapă apărarea, acesta are O INSPIRAŢIE DE MOMENT şi-şi începe astfel discursul:
"-Dragi muncitori chinezi, nu sunt un sabotor! Nu sunt un duşman al poporului chinez! Nu sunt un duşman al clasei muncitoare chineze! Eu sunt un mare admirator al harnicei şi dârzei clase muncitoare chineze, al admirabilului popor chinez, care sub călăuzirea Marelui Mao, păşeşte cu mândrie pe calea construirii Comunismului!
Dar, dragi muncitori, bunicul meu a fost mic burghez! Eu mai am încă nişte rămăşiţe mici burgheze, cu care lupt din greu! Uneori reuşesc să le înfrâng, alteori ele ies la suprafaţă şi mă fac să greşesc! Dar, eu nu mă las! Lupt cu aceste rămăşite mic burgheze şi, până la urmă, voi reuşi să le înfrâng! Vă rog să mă înţelegeţi şi să mă ajutaţi în lupta mea pentru învingerea acestor rămăşiţe mic burgheze!"
Dintr-o dată în marea hală se aşternu o linişte deplină şi ochii celor prezenţi se umeziră de compasiune pentru cel care ducea o luptă atât de grea cu rămăşiţele sale mic burgheze...
Profund emoţionaţi, cei prezenţi hotărâră să repare ei, pe cheltuiala lor utilajele defecte şi să ceară ambasadei Chinei la Bucureşti să-l ajute pe Director în greaua sa luptă cu rămăşiţele mic burgheze.
Ani la rând Directorul primi de la Ambasada Chinei reviste de propagandă în limba engleză, în limba română şi broşuri cu citate din Mao.
Pentru soluţia sa inspirată, care a adus o mare economie de fonduri României, Directorul Hidromecanicii ar fi meritat o medalie!
luni, 11 februarie 2013
Căţelul fantomă.
Într-o seară, stagiar fiind şi aflându-mă eu în vizită la părinţi la Vâlcea, am fost cu sora mea la film.
Întorcându-ne noi acasă pe la 23:30, pe drum s-a "lipit" de noi un căţel simpatic, care, văzând cu cât drag era mângâiat, s-a hotărât să se convingă el personal unde locuim.
A mers până la intrarea în bloc.
L-am invitat să urce până la etajul II. A acceptat dând vesel din coadă.
Cam fără convingere, crezând că ne va refuza, l-am invitat să intre în apartament.
A intrat fără nici o ezitare şi a început să inspecteze metodic apartamentul, cu noi după el.
În ultima cameră, tata dormea cu uşa deschisă. Cuţulică al nostru a intrat, a dat ocol mesei şi apoi s-a îndreptat sub privirile noastre amuzate spre bucătărie, privindu-ne cu încredere şi parcă ne spunea:
"-Dar voi nu-mi daţi ceva de mâncare?"
Amuzaţi, am căutat prin frigider şi l-am "omenit" pe simpaticul nostru musafir cu ceva fripturică, brânză şi salam.
L-am urmărit cât de tacticos mânca, de parcă era de când lumea în acel apartament.
După ce a terminat de mâncat, s-a îndreptat spre uşa de la intrare, pe care i-am deschis-o cu respect, conducându-l până la ieşirea din bloc, unde l-am văzut apoi plecând în direcţia din care venise. S-a pierdut apoi în noapte.
Ne-am întors în apartament, am început să ne încălzim cina, când, în uşa bucătăriei a apărut tata, care, după ce a inspectat camerele toate, cu o voce tremurândă şi o privire cam ciudată, ne-a spus:
"-Bă, eu vă spun ceva, dar să nu râdeţi de mine..."
"-Spune, i-am răspuns noi într-un glas, cam bănuind despre ce era vorba."
"-Eu am văzut un câine dând târcoale prin dormitor..."
Stăpânindu-ne cu greu râsul, i-am răspuns cât se poate de serios:
"-Ei, ai văzut un câine! Bine că nu era un elefant!"
"-Nu, bă, chiar am văzut un câine!" Şi ni-l descrie întocmai pe Cuţulică.
"-Nici vorbă, tată, unde vezi tu câine în apartamentul nostru?" am ţinut-o noi pe a noastră.
"-Văd şi eu că nu e, dar să ştii că parcă era real." zise tata cu glas pierit.
"-Ei, unii oameni mai au vedenii pentru care ar putea să jure că sunt reale... Dacă se repetă, poate n-ar fi rău să consulţi un specialist."
Bietul tata, era pierit rău de tot şi nu ştia ce să mai zică şi ce să mai facă.
La cină era tăcut şi scutura din când în când din cap, ridicând din sprâncene...
Pâna la urmă i-am povestit istoria cu Cuţulică.
A răsuflat uşurat şi ne-a spus vesel:
"-Bă, voi mă băgaţi sănătos la balamuc cu gluma asta a voastră... dacă aţi fi mai mici, ce v-aş mai trage niţeluş de urechi!"
Întorcându-ne noi acasă pe la 23:30, pe drum s-a "lipit" de noi un căţel simpatic, care, văzând cu cât drag era mângâiat, s-a hotărât să se convingă el personal unde locuim.
A mers până la intrarea în bloc.
L-am invitat să urce până la etajul II. A acceptat dând vesel din coadă.
Cam fără convingere, crezând că ne va refuza, l-am invitat să intre în apartament.
A intrat fără nici o ezitare şi a început să inspecteze metodic apartamentul, cu noi după el.
În ultima cameră, tata dormea cu uşa deschisă. Cuţulică al nostru a intrat, a dat ocol mesei şi apoi s-a îndreptat sub privirile noastre amuzate spre bucătărie, privindu-ne cu încredere şi parcă ne spunea:
"-Dar voi nu-mi daţi ceva de mâncare?"
Amuzaţi, am căutat prin frigider şi l-am "omenit" pe simpaticul nostru musafir cu ceva fripturică, brânză şi salam.
L-am urmărit cât de tacticos mânca, de parcă era de când lumea în acel apartament.
După ce a terminat de mâncat, s-a îndreptat spre uşa de la intrare, pe care i-am deschis-o cu respect, conducându-l până la ieşirea din bloc, unde l-am văzut apoi plecând în direcţia din care venise. S-a pierdut apoi în noapte.
Ne-am întors în apartament, am început să ne încălzim cina, când, în uşa bucătăriei a apărut tata, care, după ce a inspectat camerele toate, cu o voce tremurândă şi o privire cam ciudată, ne-a spus:
"-Bă, eu vă spun ceva, dar să nu râdeţi de mine..."
"-Spune, i-am răspuns noi într-un glas, cam bănuind despre ce era vorba."
"-Eu am văzut un câine dând târcoale prin dormitor..."
Stăpânindu-ne cu greu râsul, i-am răspuns cât se poate de serios:
"-Ei, ai văzut un câine! Bine că nu era un elefant!"
"-Nu, bă, chiar am văzut un câine!" Şi ni-l descrie întocmai pe Cuţulică.
"-Nici vorbă, tată, unde vezi tu câine în apartamentul nostru?" am ţinut-o noi pe a noastră.
"-Văd şi eu că nu e, dar să ştii că parcă era real." zise tata cu glas pierit.
"-Ei, unii oameni mai au vedenii pentru care ar putea să jure că sunt reale... Dacă se repetă, poate n-ar fi rău să consulţi un specialist."
Bietul tata, era pierit rău de tot şi nu ştia ce să mai zică şi ce să mai facă.
La cină era tăcut şi scutura din când în când din cap, ridicând din sprâncene...
Pâna la urmă i-am povestit istoria cu Cuţulică.
A răsuflat uşurat şi ne-a spus vesel:
"-Bă, voi mă băgaţi sănătos la balamuc cu gluma asta a voastră... dacă aţi fi mai mici, ce v-aş mai trage niţeluş de urechi!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)