După un stagiu de formare de 15 luni la Citroen, pentru Oltcit, urma să mă întorc acasă cu avionul.
PROBLEMĂ: cum să includ în cele 20 Kilograme de bagaj, admise de compania de transport aerian, cele circa 50 de kilograme (!?!) de documentaţie tehnică de serviciu adunate cu grijă, în vederea folosirii ei la punerea pe picioare a unui proiect îndrzneţ - Centrul de formare a personalului de la Oltcit. Era un fel de CEPECA (Centru de perfecţionare a cadrelor), dar nu la nivel naţional, ci la nivelul societăţii mixte româno-franceze.
Puteau, în viziunea contractului iniţial, să urmeze aici cursuri de completare a cunoştinţelor de la muncitori necalificaţi până la directorii societăţii.
De exemplu un inginer mecanic îşi putea adăuga, printr-un curs urmat la Centrul de formare, cunoştinţe temeinice şi cât se poate de practice de hidraulică, pneumatică sau electronică, cunoştinţe ce-i erau necesare pentru o creştere a randamentului muncii sale.
Centrul de formare era un proiect cu totul şi cu totul nou pentru România.
Volumul de cunoştinţe dobândite prin cursuri şi stagii de pregătire urmate la Centrul de formare de la Citroen era foarte mare şi documentaţia tehnică primită cu atâta bunăvoinţă de la colegii francezi era pe măsură.
Stăteam în camera mea, din apartamentul în care locuiam la Paris, privind gânditor la "lădoiul" de carton plin de "hârţoage" şi elemente de prezentare video. Prin anii '70 -'80 informatica făcea, chiar pe plan mondial, primii paşi. Despre CD-uri, DVD-iuri sau memorii Stick nici nu se auzise...
Mă scărpinam în creştet (la propriu) întrebându-mă îngândurat cum să fac să ajungă la Craiova mica mea "comoară".
La cererea făcută pe linie ierarhică de a transporta documentaţia tehnică pe cheltuiala Oltcit-ului, mi s-a răspuns clar că nu se poate. N-am mai insistat, ştiind că ar fi zadarnic...
Norocul însă mă aştepta în camera de alături...
Un coleg şi bun prieten, de la care am învăţat să vorbesc în dialect oltenesc la Paris ("Venii, văzui, câştigai! - varianta lui "Veni, vidi, vici!") care locuia în acelaşi apartament, a aflat de PROBLEMA mea şi cu spiritul descurcăreţ specific oltenesc mi-a găsit o soluţie mai puţin "ortodoxă", dar cât se poate de eficientă.
Compartimentul la cere îşi desfăşura el pregătirea la Citroen se ocupa cu expedierea utilajului pentru viitoarele hale de producţie de la Oltcit.
Ce-ar fi dacă am "strecura" lădoiul meu într-un camion cu utilaje pentru Oltcit?
Vorbeşte el cu colegii lui francezi (latini ca şi noi...) şi-i convinge că nu e nimic "subversiv" sau "terorist" în coletul meu.
OK, pot să-l trimit cu camionul (pe barba noastră, cum s-ar zice...).
Toate bune şi frumoase, dar ar mai fi rămas o problemă...
Descărcat la Craiova, coletul s-ar fi putut "pripăşi" prin "contribuţia" muncitorilor români, tentaţi poate de "lădoiul" destul de greu şi neaflat pe lista de coletaj...
Ce să fac?
Cum să mă asigur că documentaţia mea ajunge cu bine la Centrul de formare?
Nestor era, la vremea respectivă, un Neica Nimeni la Oltcit.
Da, dar era un alt nume, pe care orice craiovean, angajat sau nu la Oltcit, îl cunoştea cât se poate de bine: Directorul Lupu - Directorul Direcţiei de personal de la societatea mixtă craioveană, în subordinea căruia se afla şi Centrul de formare.
Buuun! Fără să-l anunţ într-un fel, scriu mare pe "lădoiul" meu:
"DOMNULUI DIRECTOR LUPU - DIRECTORUL DIRECŢIEI DE PERSONAL OLTCIT"
Expeditor: NESTOR Radu-Doru
Atât.
Am strecurat însă (pentru orice eventualitate) in cutia mea cu documentaţie un mesaj pentru domnul director, mesaj plasat deasupra conţinutului, în care îmi ceream scuze că am abuzat de numele său, pentru a face să parvină la Craiova documentaţia tehnică pentru Centrul de formare.
"Tactica cucului" s-a dovedit pe deplin eficientă.
Coletul a ajuns cu bine la Craiova.
Când au văzut augustul nume al distinsului destinatar, toţi cei implicaţi s-au înghesuit să i-l predea cât mai repede Domnului Director.
Cum mă prezint eu la Craiova, nici n-apuc să mă aşez bine la birou, că şi vine secretara drăguţă şi minijupată a directorului Lupu şi mă invită, puţin contrariată, să mă prezint la şeful ei, care mă aşteaptă.
Cum intru în biroul său, Domnul Director mă primeşte cu un zâmbet larg, mă invită să iau loc şi mă întreabă cum a decurs stagiul meu de formare în Franţa.
În birou, la loc vizibil, COLETUL MEU!
Era perioada în care cei veniţi din străinătate aduceau "mici atenţii" celor care i-au trimis (receptoare prin satelit, video.uri, casetofoane, calculatoare de birou sau de buzunar, etc., etc., etc.). Îi adusesem şi eu o mică atenţie, dar ceva mărunt (un calendar perpetuu de birou, sau cam aşa ceva...), pe care nici nu-l aveam la mine...
După o discuţie anostă, directorul nu-şi mai poate stăpânii curiozitatea şi, arătând spre coletul misterios încă nedesfăcut, mă întreabă complice:
-Ce-i cu ăsta?
Mă duc, îl desfac cu greutate şi luând de deasupra mesajul cu scuze pentru utilizare neautorizată a "brendului" Director Lupu, i-l înmânez oarecum jenat.
Directorul îl citeşte, se uită fără să se ridice de la birou, la vraful de hârţoage şi prospecte ce stau să debordeze din cutie şi cu o voce devenită brusc neutră îmi spune:
-Bine, bine, ... poţi să-l iei şi să-l duci la voi în birou...
Ca persoană, era cam dezamăgit de mine. Nu ştiam atunci dacă totuşi ca şef de compartiment era mulţumit...
După câţiva ani, mi-am dat seama că, în sinea sa, a apreciat această tactică a cucului...
Era şi el oltean în fond...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu