Armagniac

În cadrul pregătirii mele la Citröen a trebuit la un moment dat să urmez un curs de două săptămâni privitor la echipamente hidraulice.
La curs mai participau încă paisprezece tehnicieni și ingineri francezi din domeniul întreținerii echipamentelor de pe liniile de fabricație.
Locurile cursanților erau așezate în forma literei U cu partea deschisă spre locul monitorului și a ecranului de proiecție.
Eu ocupam locul al treilea de pe latura din dreapta.
Pauza de masă era fixată pentru cursanți la ora unsprezece și jumătate.
Când ne-am ridicat să mergem la masă, unul din cursanți ne-a anunțat că este ziua lui de naștere și că vrea să ne trateze cu un ARMAGNIAC vechi de treizeci de ani, preparat de bunicul său.
Zicând acestea, scoase din buzunar o sticluță de mărimea celor de frecție Diana și un păhărel cât un degetar.
La început am crezut că e vorba de o glumă - eram doar paisprezece oameni în toată firea, iar sticluța n-avea decât 150 de mililitri de băutură...
A început tratația de pe ramura în care eram așezat și eu.
Primul cursant ridică paharul, ”-A votre santé!” și dădu păhăruțul (cât un degetar) de dușcă.
În clipa următoare fața i s-a colorat instantaneu în roșu aprins.
Vine rândul celui de-al doilea care repetă figura și se colorează și el în roșu...
Mi-am dat seama că e treabă serioasă, și ca inginer, am tras aer adânc în piept, astfel ca după ce beam ”degetarul”, prima mișcare de respirație să fie expirație și astfel să nu trag vapori de alcool în plămâni.
Dau păhăruțul de dușcă, armagniacul ajunge în stomac și ce să să vezi?
O senzație de explozie și parcă limbi de foc îmi alergau prin artere. Cred că m-am colorat și eu instantaneu în roșu aprins.
Aveam în gură o aromă extrem de plăcută, parcă și cu un gust de sâmbure de migdale. O stare de euforie mă făcea să mă simt deosebit de bine.
Cu ceilalți cursanți se întâmpla probabil la fel.
Mai târziu, ajuns la apartamentul închiriat în care locuiam, m-a străfulgerat un gând:
”-Ce s-ar fi întâmplat dacă acel ”clondir” ar fi căzut pe mâna unui ”băutor de cursă lungă” de la noi, care l-ar fi fi dat vitejește de dușcă?”

Fericire în pragul catastrofei

   Eram de paisprezece luni la formare la firma Citröen pentru Oltcit Craiova și mă întorceam dintr-un scurt concediu în țară.
   La vremea aceea era permis fumatul în avion și eu mă cam prosteam pufăind dintr-o țigară bună (Dunhill roșu). Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a scăpat pachetul pe podea și încercam, aplecându-mă, să văd pe unde s-a ”ascuns”. La un moment dat, cum mă foiam eu să văd podeaua din diverse unghiuri, mă bate pe umăr cel care stătea pe scaunul din spatele meu (pe ultimul rând) și-mi spune pe un ton amabil:
   ”-Vedeți că este în dreapta suportului drept al scaunului...”
   Mă uit unde mi-a spus tipul și îl văd pe ”evadat”. Mă aplec, îl iau și-i ofer și amabilului ”călător” o țigară. Acesta o ia zâmbind și după câteva schimburi de amabilități călătoria continuă.
   Ne apropiam de Orly, avionul își reducea din ce în ce mai mult înălțimea de zbor și eu priveam încântat pe fereastră cartierul de vile din preajma aeroportului, ale căror antene TV aproape că le atingeam. Motoarele se opriseră și parcă planam pe deasupra caselor pe un covor zburător.
   Eram foarte fericit și admiram în extaz peisajul de sub mine.
   La un moment dat, motoarele sunt pornite din nou, zburăm foarte jos pe deasupra aeroportului, luăm înălțime și facem vreo două tururi largi în jurul turnului Eiffel.
   Eu, care cunoșteam la vremea aia zona centrală a Parisului, cum nu știam Câmpulungul, priveam încântat în jos și admiram diverse obiective turistice, pe care le vizitasem de atâtea ori.
   Era splendid!
   Avionul se îndreaptă din nou spre aeroport, își reduce din înălțime, își scoate trenul de aterizare, rulează pe pistă, se poziționează la locul indicat de turnul de control și se oprește.
   ”Călătorul” din spatele meu, care era de fapt supraveghetorul antitero  de zbor, îmi spune cu un glas în care se simțea încă emoția clipelor petrecute la prima ”aterizare”:
   ”-V-ați dat seama ce era să se întâmple?”
   ”-Nu” răspund eu inocent.
   ”-Eu, care zbor mult cu avionul (am înțeles abia atunci cu cine vorbeam), pot să vă spun că am prins un curent de aer descendent și că era să ne izbim de barierele de început ale pistei de aterizare!”
   Mi-am dat seama că în timp ce eu eram încântat de peisajul de sub noi, echipajul reușise să evite în extremis o catastrofă aeriană.
   Cât de ușor e ”să treci pe lumea cealaltă” dacă e să ai ghinion.

Eu și ... Nicolae Ceaușescu

Desigur, titlul de față pare cam ciudat.
E adevărat că eu am avut ocazia să-l văd pe el mai de aproape, dar sunt sigur că el nu m-a remarcat de loc în grupul în care mă aflam pentru a-i ”omagia” prezența.
Prima dată când l-am văzut, cam de la un metru, mă aflam pe o scară în spirală, pe care el și un grup de cadre didactice o urcau într-una din clădirile vechi ale Universității din Brașov.
Nu mică mi-a fost mirarea când l-am recunoscut, în grupul care-l însoțea, pe un maior de securitate (unchiul unui fost coleg de liceu și bun prieten de-al meu). Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acesta: dacă unul pe care-l credeam profesor era de la SECURITATE, câți ca el or mai fi în grupul de ”universitari”...
A doua oară când l-am întâlnit pe ”Geniul Carpaților” eram stagiar la Atelierul de Prototipuri ARO. Ni se repartizase în calitate de ”aplaudaci” sectorul rampei C.F.R. unde mai erau depozitate și niște semifabricate de beton ce urmau a fi folosite la viitoarea secție de motoare S.R. La un moment dat, un muncitor mai hâtru (sau mai informat, nu se știe...) îmi șoptește la ureche să mă uit mai atent la grupul de ”tehnicieni” (cu halate albastre) cocoțați pe prefabricatele de beton.
Ca o paranteză, trebuie să vă spun că la ARO culoarea halatelor era în funcție de poziția în ierarhia tehnică. Inginerii (ca mine) aveau halate albe, tehnicienii halate albastre, maiștrii halate galbene, desenatorii halate verzi, controlorii halate bleu.
Ca să revin la ”tehnicienii” mei cocoțați pe prefabricate, aceștia aveau halate noi nouțe, atunci scoase din magazie și care mai păstrau încă urmele de împachetare. Trebuie să fi avut un coeficient de inteligență tare scăzut să nu-ți fi dat seama că în graba cu care le-au fost distribuite ”lucrătorilor” nimeni n-a mai avut timp să le mai și calce. Dacă le-ar fi scris pe spate  cu litere de o șchioapă SECURITATE și n-ar fi fost mai clar...
A treia oară când am asistat la trecerea ”Mult iubitului și stimatului conducător” mă aflam la OLTCIT și aplaudăceam vizita conducerii de partid și de stat la Secția de Presaj Greu.
Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat, să vă pun la curent cu pregătirile făcute pentru acest eveniment.
Cum la data vizitei nu era funcțională pe deplin decât o singură presă grea, ”organele”, cărora nu le convenea de loc să afle Tovarășul că s-a cam întârziat cu punerea în funcțiune, au făcut în așa fel încât piesele în diferitele lor stagii intermediare  să se realizeze pe singura presă validă (care, din fericire, era și ultima pe linie), iar celelalte prese să meargă în gol, în sus și în jos, muncitorii punând de fiecare dată piese, vezi dragă Doamne, presate la faza anterioară și scoțându-le (așa cum erau ele mai înainte) pentru a la plasa la faza următoare. Totul părea O.K. cu condiția ca ”păcălitul” să treacă în viteză pe lângă toate presele și să se oprească doar la ultima, chipurile pentru a i se da explicațiile necesare.
Nouă, aplaudacilor, ni se distribuiseră una bucată garoafă roșie de căciulă pentru a le flutura la trecerea Tovarășului.
Vine clipa ”măreață”, trece delegația pe lângă presele ”de operetă”, se oprește conform protocolului la ultima și în zgomotul făcut atât de presele ”de chichi” cât și de cea adevărată i se prezintă lui Ceaușescu ”măreața realizare” a industriei românești”, după care, delegația se îndreaptă în grabă spre ieșire. La un moment dat unul din ”aplaudaci” n-are de lucru și-i întinde înaltului oaspete garoafa din dotare pe care acesta nu o poate refuza, fiind un semn de bună primire. Imediat un individ, a cărei apartenență nu era greu de ghicit, aflat două rânduri mai în spate, începe să strige isteric: ”-LĂSAȚI-O JOS! LĂSAȚI-O JOS!”. Ceaușescu a rămas siderat, cu garoafa în mână, în timp ce securistul își făcea cu disperare, fără nici un menajament, loc printre cei din față să-i smulgă ”prea iubitului” ”corpul delict” din mână.
Două săptămâni a dat nefericitul cu inițiativa spontană note explicative la SECURITATE cu privire la gestul său.
Asta e încă o dovadă că cei din jurul său cam știau cât de ”mult iubit și stimat” era Ceaușescu...

Libertatea de exprimare

   Zilele astea se discută mult despre libertatea de exprimare într-un stat democratic.
   Actul terorist de la redacția revistei ”Charlie Hebdo” a ridicat Franța în picioare.
   Bulevardele pariziene erau pline de oameni care ieșiseră în stradă să-și afirme cât se poate de hotărât sprijinul pentru dreptul fiecărei persoane de a-și exprima liber punctul de vedere asupra oricărei probleme, fără a se teme de nici un fel de consecințe ulterioare.
   Dacă există un stat în care libertatea cuvântului este sacrosanctă, acela nu poate fi decât Franța.
   Mi-aduc aminte că eram la Paris, la formare la firma Citroën, în perioada când aveau loc primele alegeri pentru Parlamentul European.
   Pe unul din canalele cu distribuție națională se alocaseră cincisprezece minute pentru fiecare candidat, timp în care acesta trebuia să-și prezinte în direct programul său electoral (sau al partidului de care era susținut) și viziunea asupra modului în care se puteau rezolva, la nivel european, unele probleme care frământau cetățenii francezi.
   Într-una din zile, apare pe post candidatul FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI.
   N-auzisem până atunci despre această grupare și eram curios să văd care era orientarea acestei formațiuni politice.
   Reprezentantul ”FRONTULUI” era un tinerel cam de douăzeci și șapte - treizeci de ani.
   Omul nostru își începe discursul, fără nici o introducere, cu înjurături la adresa Președintelui Franței, care în perioada respectivă era Valéry Giscard d'Estaing, (un tip foarte nobil, și respectat în Franța acelor vremuri) și continuă să-l înjure ca la ușa cortului până la expirarea celor cincisprezece minute. Se pare că la un moment dat a trebuit să se mai și repete, limba franceză fiind totuși săracă în înjurături (maghiara și româna se pare că i-ar fi fost mai utile în realizarea scopului pe care și-l propusese...).
   A doua zi mass-media franceză era împărțită în două tabere:
    - unii susțineau că este inadmisibil ca pe un canal cu acoperire națională și la o oră de maximă audiență Președintele Franței să fie făcut ”albie de porci” de reprezentantul unui grupuscul fără importanță în viața politică;
    - alții (cei mai mulți) erau de părere că acest fapt este perfect normal și că numai așa electoratul francez putea afla ce este în capul acestor extremiști.
   Eu, care la început eram de partea celor dintâi, treptat treptat, mi-am dat seama că argumentele celor ce susțineau că e bine ca fiecare candidat să-și prezinte neîngrădit punctul de vedere sunt mult mai puternice și în perfectă concordanță cu deplina libertate de exprimare a opiniilor.

   Dacă tembelii care-l susțineau pe reprezentanții FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI n-aveau în cap decât înjurături, nu văd cine i-ar fi votat, dar acest lucru trebuia cunoscut și, într-un stat totalitar ar fi fost destul de greu.

   Deci ”Liberté, Égalité, Fraternité!” nu sunt deloc vorbe în vânt (la unii...).

   Vive la France!

Despre restructurări

   Viaţa mi-a scos în cale împrejurări plăcute (o viaţă de familie bogată în bucurii, prieteni adevăraţi - puţini dar buni, un stagiu de formare de 15 luni în Franţa la Citröen - cu şedere la Paris, cunoaşterea unor oameni deosebiţi, etc., etc.) dar şi momente grele (reducerea personalului societăţii mixte Oltcit de la 8200 de angajaţi la 1400, reducerea producţiei de automobile Aro de la 2000 de bucăţi pe lună la 500 pe an, un "stagiu" de doi ani de şomaj, o criză economică, financiară, socială şi politică în care ne zbatem cu toţii în această perioadă...).
   Când, de la o viaţă plină de sens, într-un colectiv pe care-l simţi concentrat asupra unui obiectiv major, ajungi să trăieşti o viaţă "cu încetinitorul", în care trebuie să-ţi stabileşti singur obiective personale de valoare, în timp ce colegii se complac într-o "dolce far niente", sau poate că-şi aranjează viaţa în afara profesiei, trebuie să ai un caracter puternic şi un mediu familial sănătos pentru a "rămâne pe linia de plutire".
   Balcanici fiind, în astfel de vremuri nu-i rău să ai O PILĂ.
   Sigur, veţi spune că apelarea la acest "mijloc de salvare" nu este un lucru prea moral.
   Nu, nu este de loc!
   Dar, cum scara adevăratelor valori a fost cumva "uitată-n pod", nu e de loc rău să ai pe cineva..., undeva..., la momentul potrivit, care să-ţi întindă o mână de ajutor...
   Eu am avut un astfel de sprijin, de care însă n-am abuzat de loc, şi, pentru care nu ştiu dacă mă voi plăti vreodată.
   Uneori mi se pare că n-am făcut nici măcar ceva imoral. Să fie oare pentru că sunt şi eu balcanic? ... Nu ştiu!
   În momentele dificile, când am apelat şi eu la "o relaţie", mi-a venit inspiraţia pentru  caricatura animată de mai jos, din ciclul  "P-ILIADA"

   Avem la ce reflecta...

 
 

"Cucul parizian"

   După un stagiu de formare de 15 luni la Citroen, pentru Oltcit, urma să mă întorc acasă cu avionul.
   PROBLEMĂ: cum să includ în cele 20 Kilograme de bagaj, admise de compania de transport aerian, cele circa 50 de kilograme (!?!) de documentaţie tehnică de serviciu adunate cu grijă, în vederea folosirii ei la punerea pe picioare a unui proiect îndrzneţ - Centrul de formare a personalului de la Oltcit. Era un fel de CEPECA (Centru de perfecţionare a cadrelor), dar nu la nivel naţional, ci la nivelul societăţii mixte româno-franceze.
   Puteau, în viziunea contractului iniţial, să urmeze aici cursuri de completare a cunoştinţelor de la muncitori necalificaţi până la directorii societăţii.
   De exemplu un inginer mecanic îşi putea adăuga, printr-un curs urmat la Centrul de formare, cunoştinţe temeinice şi cât se poate de practice de hidraulică, pneumatică sau electronică, cunoştinţe ce-i erau necesare pentru o creştere a randamentului muncii sale.
   Centrul de formare era un proiect cu totul şi cu totul nou pentru România.
   Volumul de cunoştinţe dobândite prin cursuri şi stagii de pregătire urmate la Centrul de formare de la Citroen era foarte mare şi documentaţia tehnică primită cu atâta bunăvoinţă de la colegii francezi era pe măsură.
   Stăteam în camera mea, din apartamentul în care locuiam la Paris, privind gânditor la "lădoiul" de carton plin de "hârţoage" şi elemente de prezentare video. Prin anii '70 -'80 informatica făcea, chiar pe plan mondial,  primii paşi. Despre CD-uri, DVD-iuri sau memorii Stick nici nu se auzise...
   Mă scărpinam în creştet (la propriu) întrebându-mă îngândurat cum să fac să ajungă la Craiova mica mea "comoară".
   La cererea făcută pe linie ierarhică de a transporta documentaţia tehnică pe cheltuiala Oltcit-ului, mi s-a răspuns clar că nu se poate. N-am mai insistat, ştiind că ar fi zadarnic...
   Norocul însă mă aştepta în camera de alături...
   Un coleg şi bun prieten, de la care am învăţat să vorbesc în dialect oltenesc la Paris ("Venii, văzui, câştigai!  - varianta lui "Veni, vidi, vici!") care locuia în acelaşi apartament, a aflat de PROBLEMA mea şi cu spiritul descurcăreţ specific oltenesc mi-a găsit o soluţie mai puţin "ortodoxă", dar cât se poate de eficientă.
   Compartimentul la cere îşi desfăşura el pregătirea la Citroen se ocupa cu expedierea utilajului pentru viitoarele hale de producţie de la Oltcit.
   Ce-ar fi dacă am "strecura" lădoiul meu într-un camion cu utilaje pentru Oltcit?
   Vorbeşte el cu colegii lui francezi (latini ca şi noi...) şi-i convinge că nu e nimic "subversiv" sau "terorist" în coletul meu.
   OK, pot să-l trimit cu camionul (pe barba noastră, cum s-ar zice...).
   Toate bune şi frumoase, dar ar mai fi rămas o problemă...
   Descărcat la Craiova, coletul s-ar fi putut "pripăşi" prin "contribuţia" muncitorilor români, tentaţi poate de "lădoiul" destul de greu şi neaflat pe lista de coletaj...
   Ce să fac?
   Cum să mă asigur că documentaţia mea ajunge cu bine la Centrul de formare?
   Nestor era, la vremea respectivă, un Neica Nimeni la Oltcit.
   Da, dar era un alt nume, pe care orice craiovean, angajat sau nu la Oltcit, îl cunoştea cât se poate de bine: Directorul Lupu -  Directorul Direcţiei de personal de la societatea mixtă craioveană, în subordinea căruia se afla şi Centrul de formare.
   Buuun! Fără să-l anunţ într-un fel, scriu mare pe "lădoiul" meu:
"DOMNULUI  DIRECTOR  LUPU - DIRECTORUL  DIRECŢIEI  DE  PERSONAL  OLTCIT"
   Expeditor: NESTOR Radu-Doru
   Atât.
   Am strecurat însă (pentru orice eventualitate) in cutia mea cu documentaţie un mesaj pentru domnul director, mesaj plasat deasupra conţinutului, în care îmi ceream scuze că am abuzat de numele său, pentru a face să parvină la Craiova documentaţia tehnică pentru Centrul de formare.
   "Tactica cucului" s-a dovedit pe deplin eficientă.
   Coletul a ajuns cu bine la Craiova.
   Când au văzut augustul nume al distinsului destinatar, toţi cei implicaţi s-au înghesuit să i-l predea cât mai repede  Domnului Director.
   Cum mă prezint eu la Craiova, nici n-apuc să mă aşez bine la birou, că şi vine secretara drăguţă şi minijupată a directorului Lupu şi mă invită, puţin contrariată, să mă prezint la şeful ei, care mă aşteaptă.
   Cum intru în biroul său, Domnul Director mă primeşte cu un zâmbet larg, mă invită să iau loc şi mă întreabă cum a decurs stagiul meu de formare în Franţa.
   În birou, la loc vizibil, COLETUL MEU!
   Era perioada în care cei veniţi din străinătate aduceau "mici atenţii" celor care i-au trimis (receptoare prin satelit, video.uri, casetofoane, calculatoare de birou sau de buzunar, etc., etc., etc.). Îi adusesem şi eu o mică atenţie, dar ceva mărunt (un calendar perpetuu de birou, sau cam aşa ceva...), pe care nici nu-l aveam la mine...
   După o discuţie anostă, directorul nu-şi mai poate stăpânii curiozitatea şi, arătând spre coletul misterios  încă nedesfăcut, mă întreabă complice:
   -Ce-i cu ăsta?
   Mă duc, îl desfac cu greutate şi luând de deasupra mesajul cu scuze pentru utilizare neautorizată a "brendului" Director Lupu, i-l înmânez oarecum jenat.
   Directorul îl citeşte, se uită fără să se ridice de la birou, la vraful de hârţoage şi prospecte ce stau să debordeze din cutie şi cu o voce devenită brusc neutră îmi spune:
   -Bine, bine, ...  poţi să-l iei şi să-l duci la voi în birou...
   Ca persoană, era cam dezamăgit de mine. Nu ştiam atunci dacă totuşi ca şef de compartiment era mulţumit...
   După câţiva ani, mi-am dat seama că, în sinea sa, a apreciat această tactică a cucului...
   Era şi el oltean în fond...

O roşie cu personalitate

Pe vremea când lucram la OLTCIT S.A., în biroul de alături lucra un domn, bun profesionist, glumeţ, ce se numea Gheorghe Nodiţi.
Avea patruzeci şi doi de ani, care pe atunci (când eu aveam trezeci şi cerva) mi se părea mult.
Într-o doară, ca să vadă dacă se prind, pusese într-o glastră, aflată lângă biroul lui, plin de hârtii, nişte seminţe de roşie (din pacheţelul cu gustarea, probabil).
După un timp, din seminţele puse, s-a dezvoltat o plantă mare şi viguroasă, pe care domnul Nodiţi o uda cu religiozitate în fiecare dimineaţă, vorbindu-i cu drag, ca unei fiinţe inteligente.
Deşi o încuraja cu fervoare, planta respectivă, nu făcea flori, spre marea dezamăgire a prietenului ei uman, care mai era şi ţinta glumelor înţepătoare a colegilor săi de birou.
"- Poate o fi palmier", ziceau chicotind, unii...
"- Ar trebui scoasă afară, în aer liber, ca să nu înţepe tavanul" completau şugubăţ alţii...
Şi astfel zilele de vară treceau una după alta, domnul Nodiţi o încuraja plin de dragoste, udând-o zilnic, colegii săi de birou nu ştiau cum să-l mai tachineze, ba, ca să fie tacâmul compet, şi noi, cei din biroul alăturat am intrat în cercul celor care făceau glume pe seama "palmierului" cu pricina...
Fiind vară, timp frumos şi eu mare iubitor de natură, veneam împreună cu "colega de cameră", ce lucra în acelaşi birou cu nefericitul "cultivator de roşie", pe jos la serviciu, trecând printr-un câmp cultivat cu "solanum tuberosum" (cartofi, mai pe înţelesul tuturor). Cartofii erau înfloriţi. Floarea de cartof seamănă izbitor cu cea de roşie.
Ce idee credeţi că-mi vine...?
Tai oblic (la 45 de grade- "pour les connesseurs") cu briceagul  o floare de cartof  şi o iau cu mine la serviciu.
Cum domnul Nodiţi nu sosise încă, sub privirile amuzate ale colegilor săi de birou, tai codiţa unei frunze de-a roşiei tot la 45 de grade şi folosind un bold, a cărui gămălie am tăiat-o, pe post de tijă interioară de susţinere, pun cap la cap floarea de cartof şi codiţa de frunză...
Părea că roşia a dat o floare.
Când soseşte "proprietarul", vede că i-a înflorit roşia, şi plin de bucurie, începe să se laude la toţi cei care-l necăjiseră cu privire la "prietena" lui vegetală.
Cum aceştia erau la curent cu gluma subsemnatului, a început o nouă rundă de miştouri de genul:
"- Da, domnule, a înflorit "palmierul". Să vezi că va ieşi o nucă de cocos!"... sau
"- Uite-te neică, să vezi şi să nu crezi! Floarea de palmier seamănă cu aia de roşie! ...
Şi o ţin tot aşa până pe la prânz, când, privind mai atent la minunata "floare de roşie", bietul cultivator amator observă că aceasta s-a cam ofilit şi, privind mai de aproape fenomenul, trage de floare dezvelid boldul...
Stupoare! Jenă!! Furie!!!
Recunoscându-mi "stilul" şi ştiind că doar eu eram în stare de o astfel de glumă "elaborată" iese urlând din birou:
"- Nestore, tu mi-ai făcut-o! Te mănânc!!"
Patronul glumeţilor amatori (dacă o fi un zeu ce are în fişa postului aşa ceva) a avut grijă să mă scape, să nu intru în "ghearele furioasei victime". Eram pe culuar cu un dosar sub braţ şi am apucat să folosesc înţelepciunea populară care spune că "fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă"...
Biata roşe, văzând ea cum e umilit bunul ei prieten, n-a mai putut răbda şi la vreo câteva săptămâni a înflorit de-adevăratelea, iar la timpul potrivit a făcut o roşie GIGANTICĂ, nemaivăzută pe vremea aia, cînd biostimulatorii nu se cunoşteau la noi decât prin institutele de cercetări agricole.
Şi-a reabilitat astfel prietenul.
Se zice că şi plantele au sentimente

Cum se dezvoltă birocraţia

Suntem de ceva timp în Uniunea Europeană.

E mare tevatură pe tema proiectelor cofinanţate de acest Big Brother, pe care-l credeam în stare să ne scoată din marasmul proastelor noastre obicieiuri (corupţie, birocraţie, etc...).

Acum câteva zile, auzeam pe cineva, implicat în buna ducere la îndeplinire a unor astfel de proiecte pe bani comunitari, plângându-se de "portbagajul de hârţoage" ce trebuie prezentate la verificare oficialităţilor competente, pentru a primi banii cuveniţi diferitelor etape...

Mi-am adus aminte de o povestioară spusă, prin anii '80, de Directorul de Personal de la Oltcit S.A., fost mare activist de partid la judeţ ...

Cică, un Ministru (n-are importanţă la care minister), se hotărăşte într-o zi să dea o raită prin birourile ministerului pe care-l păstorea...

Lucru neobişnuit. Nu mai făcuse de mult aşa ceva...

Îl ia pe Şeful său de cabinet şi începe inspecţia.

În toate birourile, funcţionarii, disciplinaţi, lucrau de zor şi abea de se vedeau pe după maldărele de dosare...

Doar la un birou, era un tinerel ce-şi nota ceva într-o agendă, iar în faţa sa, "masa de lucru" era aproape goală...

-Cum îl cheamă pe ăsta?? întrebă încruntat ministrul.

-Georgescu, să trăiţi, răspunse tremurând Şeful de cabinet.

-Să-i faci vânt! Dacă n-are de lucru, să nu mai taie fruză la câini în ministerul meu!

După ce se încheie inspecţia, Şeful de cabinet, care ştia că Georgescu este omul ce-i rezolva cele mai spinoase probleme ale ministerului, îl chemă pe tânăr la el şi-i spuse:

-Georgescule, a pus Ministrul ochii pe tine! Ai fost singurul din funcţionarii noştri care nu prea aveai dosare pe birou... Mi-a cerut să te transfer din Minister... Nu ştiu ce să fac...

-Lăsaţi, Dom' Şef, că dacă e numai atât, ştiu eu cum să facem.

Şi unde nu se duse Georgescu al nostru la biroul său, cel fără de dosare şi întocmi, Nene, o CIRCULARĂ către toate centralele ministerului în care le cerea IMPERATIV să furnizeze Ministerului până la data de 10 a fiecărei luni "Situaţia cu ...", până la data de 20 a fiecărei luni "Situaţia cu ..." şi "Situaţia cu ...", iar pâna la data de 30 a fiecărei luni "Situaţia cu ...", "Situaţia cu ..." şi "Situaţia cu ..."

Ei, şi cum nu-mi începură Centralele să trimită, cu multe strădanii şi eforturi, situaţiile cerute "de Minister"...

Cum se întâmpla ca vreuna din ele să întârzie, o ploaie de avertismente şi sancţiuni se revărsa asupra celor vinovaţi...

Începu dom'le să curgă cu hârtii pe biroul lui Georgescu...

Acesta, tacticos, îşi nota în agendă cele câteva date cu adevărat necesare şi îndosaria hârtiile cu raportările primite pe Centrale, pe luni, pe probleme...

Acum şi biroul lui Georgescu era plin de dosare, ca şi cele ale colegilor săi, dacă nu şi mai abitir...

După câteva luni de zile, Ministrul avu din nou ideia să vadă cum mai stă treaba prin birourile ministerului "său".

Când văzu maldărul de dosare de pe biroul lui Georgescu, se intoarse către şeful său de cabinet şi zise plin de importanţă:

-Ai văzut, dragule, că a prins bine critica ce i-am făcut-o băiatului ăla (parcă ... Georgescu îl chema)? Vezi dacă se poate descurca singur... şi ... dacă e cazul, să-i mai angajăm nişte ajutoare şi poate chiar să-l facem Şef de birou, dacă merită.

Mă întreb acum, revenind în vremurile noastre:

-Responsabilii cu verificarea documentaţiei proiectelor cu cofinanţare europeană n-or avea oare şi ei, sărmanii, nevoie de niscaiva subalterni???

Vremea trece, birocraţia rămâne!!!

Un mămăligar la Paris

De când mă ştiu, îmi place mămăliga.

Nu cred că a trecut vreo săptămână din viaţa mea, fără să fi mâncat măcar într-o zi mămăligă.

Cu o excepţie: când am fost la formare la firma Citroen pentru uzina craioveană Oltcit.

Din septembrie, când am început formarea şi până prin noiembrie, luat de valul noutăţilor şi abundenţei de "tentaţii culinare", n-am măncat mămăligă.

Nu eram conştient de lipsa mămăligii din lista mea de bucate, până într-o zi, când, hoinărind eu prin Paris, ca omul fără obligaţii familiale şi dorind să văd şi să cunosc cât mai multe (era de fapt prima mea ieşire în străinătate), dau cu nasul de o vitrină a unui magazin specializat în produse de morărit! Hopaaa! Mălaaaai! Mămăligăăăă!

Intru eu în magazin şi aici să vezi şi să te cruceşti: făină de grâu de nu stiu câte feluri, făină de orez de mai multe sorturi şi FĂINĂ DE PORUMB (MĂLAI) de vreo cinci granulaţii, de la cea mare (mai mare decât mălaiul grişat de la noi) până la cea fină (ca făina de grâu "trei nule" de pe la noi).

Ei, acum e acum! ...De care să iau?

"Tăranu' " din mine ce şi-a zis: "-Băi băiete, mamăligă din mălai grişat mâncaşi destulă la tine acasă. Ia să mănânci mătăluţă, acum că te văzuşi "parizian" şi niscai mămăligă "boierească"!

Şi am luat dom'le mălai din cel mai fin.

Am ajuns la apartamentul unde locuiam, am scos laptele şi ouăle din frigider şi m-am apucat tacticos să-mi fac O MĂMĂLIGĂ.

Dar acum urmează partea comică.

Pun apa la fiert, adaug sare şi când dă în clocot, incep eu să presar mălaiul (superfin, că doar eram "boier"!).

Când colo, ce să vezi? Se făceau nene numai cocoloaşe...!

Învârt eu cu viteză din ce în ce mai mare furculiţa (că tel n-aveam) până ating viteza mixerului, dar degeaba...

Nenorocire!

Se făcuse un fel de terci cu cocoloaşe, care cred că ar fi făcut deliciul unor suine, dar care, mie nu-mi stârnea nici o poftă...

Punga de gunoi a devenit mai grea cu conţinutul oalei în care încercasem să fac mămăligă...

Buuun, mi-am zis! Să schimbăm tactica!

Am fiert apa separat şi, în oala pe care cu greu am curăţat-o de "terciul mămăligos", am pus mălaiul supersensibil şi am început să torn treptat, treptat apă...

S-a format un fel de cocă, tot neapetisantă şi lipiciosă de nu se mai putea...

Şi noul "produs culinar" (a se citi rateu) a urmat calea celui de dinainte.

M-am uitat cu ciudă la "mălaiul boieresc" rămas în pungă şi l-am trimis plin de năduf la gunoi...

A doua zi mi-am cumpărat de la acelaşi magazin mălai grişat şi mi-am făcut o mămăligă "ţărănească", ca la mama acasă!

"Paşte iarba pe care o cunoşti" şi-a dovedit încă o dată înţelepciunea!

EPILOG

La o petrecere între prieteni, tot la Paris, i-am uimit pe colegii mei de la formare, cu o ...

MĂMĂLIGĂ CU ETAJ.

Mămăliga făcută "clasic" am turnat-o, fierbinte fiind, în două cratiţe de diametre diferite tapetate cu unt şi am lăsat-o să se răcească.

Am răsturnat apoi "blatul" cu diametrul mai mare pe un platou şi deasupra am plasat "blatul" cu diametrul mai mic.

Când am apărut în sufragerie cu MĂMĂLIGA CU ETAJ, i-am lăsat pe amicii mei cu gura căscată.

Despre experienţa cu "mămăliga boierească" n-am suflat o vorbă...