Mândria ţigănească

   Pe o vreme de toamnă, cu iz de "vară indiană", venind de la Râmnicu Vâlcea, mă aflam în gara Podul Olt, aşteptând să iau legătura spre Braşov.
   Soarele, spre apus, aurea cu măiestrie norii cu forme pline de farmec.
   Pe peron, se găseau câţiva călători preocupaţi de problemele lor şi două tarafuri de ţigani, cu contrabasurile, ţambalurile, acordeoanele şi viorile de rigoare. Toţi aşteptam să ne sosească  "legătura".
   Liniştea micuţei gări, unde se întâlnesc liniile spre Braşov, Sibiu şi Piatra Olt, îndemna puţinii călători la o contemplaţie plină de poezie ascunsă a peisajului şi a cerului în amurg.
   Cele două tarafuri ţigăneşti se studiau cu ochi de specialişti ce-şi evaluează concurenţa.
   La un moment dat, unul din tarafuri către celălalt:
   "-Pe asta o ştiţi, bă?" Şi încep o melodie de dans popular interpretată cu patos.
   "-Bă, asta se cântă aşa! Zic ceilalţi, şi reiau melodia cu şi mai multă măiestrie. Din instrumente parcă ţâşnesc flăcări.
   "-Dar p-asta o ştiţi?"... Şi o nouă melodie din repertoriul tradiţional inundă peronul, pe care cei câţiva călători, până atunci apatici, o ascultau acum cu plăcere.
   Şi astfel, de la o melodie la alta, pasiunea şi mândria celor două tarafuri ţigăneşti, cântând alternativ,  făceau să vibreze peronul micii staţii, nod feroviar, de armonii şi ritmuri parcă vrăjite. Nimeni nu mai făcea altceva, decât să aculte plin de încântare  frumuseţea unor cântece şi melodii, venite pe aripile timpului din moşi-strămoşi.
   Era atâta patos şi dăruire în inerpretarea "concurenţilor" încât, deşi nu exista un premiu, o miză, alta în afară de mândria profesională, cele două formaţii căutau din tot sufletul să-şi arate una alteia cât sunt de bune.
   "Cântarea României" sau "Dialog la distanţă" erau palide jocuri de copii pe lângă concursul ad-hoc al celor două două tarafuri ţigăneşti.
    Uneori e bună şi mândria la ceva...