Iarna grea a anului 1954.
Zăpada de o jumătate de metru.
Cer senin, cu stele zgribulite şi ele de gerul ce muşcă necruţător.
Undeva într-un sat argeşean, fabrica de conserve de fructe avea instalată o locomobilă (similară cu locomotiva, având cazan de aburi, focar pentru lemne, dar deplasabilă doar prin tractare pe nişte roti mari metalice). Această locomobilă furniza abur pentru prepararea magiunului sau marmeladei la scară industrială.
Pe timpul nopţii, un singur muncitor supraveghea toată instalaţia, având grijă să pună lemne pe foc astfel încât presiunea aburului să nu scadă sub o anumită valoare.
Pe la unu, două din noapte, trec pe lângă locomobilă doi cheflii bine "apăraţi de ger" de "băuturica" degustată gospodăreşte pe la vreun prieten din sat.
Zăpada scârţâie sub paşii lor cam prea elastici şi ... împleticiţi.
De departe, la lumina flăcărilor, îl văd pe "păzitorul focului industrial", înfofolit cu şapte cojoace, moţăind pe o buturugă...
Puşi pe şotii, cei doi glumeţi încep să meargă în patru labe şi ridicându-şi din când în când faţa spre stele, urlă ca lupii înfometaţi: hauuuu, hauuuuu...hauuuu, hauuuuu...
Somnorosul nostru se trezeşte, vede prin zăpadă două mogâldeţe venind spre el, aude urletul infiorător al "fiarelor" şi cuprins de spaimă vrea să strige după ajutor. Dar fălcile i se încleştează, e parcă strâns de beregată de o mână rece şi necruţătoare.
Nu reuşeşte să articuleze decât o şoaptă ceva mai tare: "-Luuuu..., luuuuu...., luuuuuuupu măăă!"
Când "ştrengarii" s-au apropit de el râzând în hohote şi au trecut la mersul biped, devoalându-şi originea cât se poate de umană, omului nostru i-au trebuit minute bune până să-şi descleşteze fălcile şi să-i poată "injura" pentru gluma ce i se părea cam nesărată.
Nouă, acum, stând la căldurică, în faţa unei băuturici calde, ni se pare că a fost o glumă bună...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu