Dacia zburătoare

   Noapte de iarnă.
   Şoseaua Piteşti-Slatina.
   Pe la ora 21, ninsoare puternică, prin care drumul abea se zăreşte în lumina gălbuie a farurilor obosite.
   Concentrat asupra păstrării automobilului pe un drum acoperit cu zăpadă cam de vreo palmă, sub care orice marcaj nu se mai vede de loc, mă ghidez după pomii de pe margine şi nişte "morcovi" (scăpaţi de "grija" "gospodarilor", care se gîndesc mai mult la ferma proprie decât la siguranţa circulaţiei) merg cu 40 de kilometrii la oră, bombardat din când în când de soţie cu textul şablon:
    "-Las-o dragă mai încet, că nu vezi ce-i afară!".
    La un moment dat, zăpada acumulată în pasajul roţii din faţă dreapta, o blochează şi, cu toată viteza redusă, ne trezim pe câmp cam la doi metri sub nivelul şoselei.
   Suntem pe roţi şi slavă Domnului n-am păţit nimic...
   Coborâm din maşină într-o ninsoare ce ne transformă în câteva clipe în oameni de zăpadă.
   Avem noroc şi pe şosea se opreşte un tractor.
   Tractoristul, evaluează dintr-o privire situaţia şi ne strigă cât se poate de tare:
   "-Îmi pare rău. Nu am aderenţa necesară să vă pot remorca de acolo de unde sunteţi. Poate dimineaţă vine un utilaj mai greu..."
   Situaţia era cât se poate de "albastră"!
   Pe când stăteam uzi, în noapte, într-o ninsoare care parcă voia să ne acopere, îngerul nostru păzitor face să se oprească pe şosea, în locul unde fusese mai înainte tractorul, un autocar, din care se reped afară un grup de tineri cam "încălziţi de ceva alcool energizant!". Unul din ei strigă:
   "-Uite bă încă unul!..."
   În câteva minute, vreo 20 de tipi, plini de avânt, înconjoară maşina şi apucând-o nici eu nu ştiu de unde, o saltă aproape pe sus şi hopa! puţin lipseşte ca să n-o azvârle în partea cealaltă a şoselei...
   Le mulţumesc, parcă în transă, le dau o sumă cu care să-şi "recupereze" energia consumată, privind cum "echipa de şoc" se urcă în autocar, plecând în trombă în căutarea unui alt "zburător" pe care să-l readucă "pe calea cea bună"...
   Zgribulit, scutur zăpada din pasajele roţilor, mă urc la volan, pornesc motorul şi după câţiva metri îmi dau seama că roata din faţă se deformase în cădere şi trebuia s-o schimb...
   Îngerul meu păzitor nu mă lasă însă baltă şi îmi aduce în preajmă pe un coleg de la Oltcit, care mă ajută să schimb roata cu cea de rezervă şi să pot pleca mai departe la Craiova.
   Abea după câţiva kilometri, "colega de cameră", de pe "scaunul mortului", reuşeşte să-şi descleşteze gura şi să-mi atragă atenţia că ar fi bine s-o las şi mai încet, că n-am permis de aviator...
   Are, ca totdeauna, dreptate!