Profesorul de psihologie

   Demult, demult, pe vremea când se cam făcea şcoală, iar dacălii erau cu adevărat pătrunşi de misiunea lor educativă (fără să intocmească tomuri întregi de documente copiate de la unii la alţii), iar elevii scriau rezumate ale unor cărţi pe care chiar le citiseră, nu ştiu cum se întâmplă, că ne pomenirăm în clasa a XI-a (ultima clasă de liceu) cu diriginte un profesor de psihologie (!?!).
   Atunci (ca şi astăzi, se pare) psihologia intra la categoria materiilor de mâna a doua, alături de muzică, desen sau educaţie fizică.
   Profesorul nostru de psihologie (care ne era şi diriginte) era un tip masiv, cu o chelie respectabilă, cu un neg mare pe nas şi avea prostul obicei de a-şi trage zgomotos producţiile nazale, ca după ce le "omogeniza" plimbându-le prin gură, să le înghită tacticos...
   Pe atunci nici nu putea să-şi imagineze vreun elev se se mute dintr-o bancă în alta în timpul orei, să arunce cu cocoloaşe de hârtie, sau să facă ce-i trecea prin cap sub nasul profesorului. Şi totuşi, la orele noastre de psihologie şi dirigenţie, toate aceste acţiuni erau posibile. Profesorul parcă nici nu vedea şi nici nu auzea ce se se întâmplă în jurul lui, preocupat fiind să-şi predea materia cât mai bine. Şi preda într-adevăr foarte bine.
  Eu şi încă vre-o câţiva colegi, educaţi acasă în respect pentru cei mai în vârstă, care pe deasupra mai erau şi profesori, urmăream cu greu expunerile acestui cadru didactic atât de ciudat şi nu pricepeam de ce acesta nu încerca să facă puţină disciplină in sala de clasă...
   La un extemporal pe care ni l-a dat, se copia în draci. Unul din colegi, mai slăbuţ la învăţătură, face ce face şi-i scapă pe jos cartea de psihologie din care se "inspira" copios... Noi am îngheţat. Era caz de nota doi şi de scăderea notei la purtare. Dar, originalul nostru profesor, ridică de pe jos cartea, i-o înmânează amărâtului, care se roşise până în vârfzul urechilor si-i spune candid:
   "-Bine măi Răţoi (ăsta era numele nefericitului infractor), după ce că nu prea te duce mintea să învţi, nici de copiat nu eşti în stare?"
   Nici nu ştiam dacă glumeşte sau vorbeşte serios...
   Şi uite aşa a trecut primul trimestru.
   În prima oră din trimestrul doi, se deschide uşa şi intră în clasă un profesor, care semăna perfect cu dirigintele nostru, dar era un cu totul şi cu totul alt om. Păşea drept, avea o privire care parcă te străpungea, glasul era ferm şi plin de demnitate. Se duce la catedră, pune hotărât catalogul, se întoarce spre noi şi spune pe un ton ferm:
  "-Ei, acum că ne cunoaştem foarte bine, ia să facem noi şi puţină şcoală!..."
   Eu, care cât de cât îmi văzusem cuminte de treabă, simţeam că-mi trece un sloi de gheaţă pe şira spinării, dar, ce simţeau oare colegii mei care "se dătuseră în stambă" un trimestru întreg?...
   Individul sacrificase tot trimestrul I ca să-şi poată cunoaşte cât mai bine "ciracii".
   Au urmat apoi ore de o frumuseţe greu de descris. Aveam cu adevărat ce învăţa de la OMUL acesta.
   Am aflat mai târziu că PROFESORUL MORJAN era doctor în psihologie.