Căţelul fantomă.

   Într-o seară, stagiar fiind şi aflându-mă eu în vizită la părinţi la Vâlcea, am fost cu sora mea la film.
   Întorcându-ne noi acasă pe la 23:30, pe drum s-a "lipit" de noi un căţel simpatic, care, văzând cu cât drag era mângâiat, s-a hotărât să se convingă el personal  unde locuim.
   A mers până la intrarea în bloc.
   L-am invitat să urce până la etajul II. A acceptat dând vesel din coadă.
   Cam fără convingere, crezând că ne va refuza, l-am invitat să intre în apartament.
   A intrat fără nici o ezitare şi a început să inspecteze metodic apartamentul, cu noi după el.
   În ultima cameră, tata dormea cu uşa deschisă. Cuţulică al nostru a intrat, a dat ocol mesei şi apoi s-a îndreptat sub privirile noastre amuzate spre bucătărie, privindu-ne cu încredere şi parcă ne spunea:
   "-Dar voi nu-mi daţi ceva de mâncare?"
   Amuzaţi, am căutat prin frigider şi l-am "omenit" pe simpaticul nostru musafir cu ceva fripturică, brânză şi salam.
   L-am urmărit cât de tacticos mânca, de parcă era de când lumea în acel apartament.
   După ce a terminat de mâncat, s-a îndreptat spre uşa de la intrare, pe care i-am deschis-o cu respect, conducându-l până la ieşirea din bloc, unde l-am văzut apoi plecând în direcţia din care venise. S-a pierdut apoi în noapte.
   Ne-am întors în apartament, am început să ne încălzim cina, când, în uşa bucătăriei a apărut tata, care, după ce a inspectat camerele toate, cu o voce tremurândă şi o privire cam ciudată, ne-a spus:
   "-Bă, eu vă spun ceva, dar să nu râdeţi de mine..."
   "-Spune, i-am răspuns noi într-un glas, cam bănuind despre ce era vorba."
   "-Eu am văzut un câine dând târcoale prin dormitor..."
   Stăpânindu-ne cu greu râsul, i-am răspuns cât se poate de serios:
   "-Ei, ai văzut un câine! Bine că nu era un elefant!"
   "-Nu, bă, chiar am văzut un câine!" Şi ni-l descrie întocmai pe Cuţulică.
   "-Nici vorbă, tată, unde vezi tu câine în apartamentul nostru?" am ţinut-o noi pe a noastră.
   "-Văd şi eu că nu e, dar să ştii că parcă era real." zise tata cu glas pierit.
   "-Ei, unii oameni mai au vedenii pentru care ar putea să jure că sunt reale... Dacă se repetă, poate n-ar fi rău să consulţi un specialist."
   Bietul tata, era pierit rău de tot şi nu ştia ce să mai zică şi ce să mai facă.
   La cină era tăcut şi scutura din când în când din cap, ridicând din sprâncene...
   Pâna la urmă i-am povestit istoria cu Cuţulică.
   A răsuflat uşurat şi ne-a spus vesel:
   "-Bă, voi mă băgaţi sănătos la balamuc cu gluma asta a voastră... dacă aţi fi mai mici, ce v-aş mai trage niţeluş de urechi!"