O poveste de demult

   Eram prin clasa a III-a primară, când ducându-mă cu băieţii din cartier să jucăm o "miuţă" în grădina din preajma Muzeului raional, astăzi Muzeul judeţean de artă Râmnicu Vâlcea (vezi fotografia de mai jos)...

... nu mică ne-a fost mirarea când "nişte neni" cu haine de piele, ne-au alungat, destul de ferm, spunându-ne că au treabă pe acolo şi sfătuindu-ne "părinteşte" să ne ducem acasă.
   Când eşti puşti şi cineva îţi interzice ferm ceva, devii brusc curios să vezi ce se întâmplă.
   Ne-am ascuns prin curtea şcolii de vis a vis (unde eram de fapt elevi) şi privem prin gard la aceia care scoteau dintr-o dubiţă nişte materiale curioase, printre care şi un costum de scafandru autonom (?!?).
   Am văzut cum l-au îmbrăcat pe un tip cu acel costum, minunându-ne de sfera de metal cu două vizoare de sticlă, desprinsă parcă din lumea lui Jules Verne.
   La un moment dat, am fost descoperiţi cum priveam printre ulucile gardului şi uşuiţi, de data asta cât se poate de energic, chiar ameninţaţi că vom fi duşi de urechi la casele noastre.
   Câteva zile mai târziu, am surprins o discuţie între părinţi, în care vorbeau că l-ar fi arestat pe un cetăţean, pe care-l cunoşteam din vedere şi care lucra la Fabrica de încălţăminte din Vâlcea.
   Mulţi ani mai târziu, student fiind şi venind în vacanţă la părinţi, am aflat, de la tatăl unui fost coleg de liceu, care era de fapt tâlcul istoriei cu care am început povestioara de faţă.
   Clădirea Muzeului, construită într-un autentic stil maur, aparţinuse unui mare bogătaş local, fugit odată cu nemţii la întoarcerea armelor în cel de al doilea război mondial, bogătaş refugiat la vremea respectivă în Argentina.
   Din Argentina soseau din când în când scrisori pe adresa lui "Nea Cutare", lucrător la Fabrica de încălţăminte, scrisori banale, chiar plictisitoare, la care acesta răspundea cu altele, la fel de anoste, cu ştiri despre familie şi cum mai era vremea pe la Vâlcea.
   Controlate atent de cenzura securităţii, scrisorile ajungeau "bine mersi" la "adrisanţi".
   Totul până într-o bună zi, când, un cenzor, ceva mai atent decât alţii, constată cu stupoare un fapt în aparenţă banal: scrisorile ce soseau din Argentina aveau, în colţul din dreapta sus al celei de a treia pagini, un semn de întrebare (?), aparent fără nici o legătură cu cele ce se scriau, iar în acelaşi loc şi tot fără sens, scrisorile de răspuns aveau un semn de exclamare (!).
   "Umflat" de Securitate şi luat la întrebări, "Nea Cutare" a mărturisit, fără nici o ezitare, care era de fapt semnificaţia acelor semne misterioase.
   În seara când, în mare grabă, acel bogătaş se pregătea să o şteargă împreună cu nemţii, ca să evite înâlnirea cu comuniştii, l-a chemat la el pe omul nostru şi i-a spus:
   "-Vezi, că eu am să mă întorc repede şi te voi răsplătii regeşte. În scrisorile pe care ţi le voi trimite voi pune un semn de întrebare în colţul din dreapta sus al celei de a treia pagini. Asta înseamnă că te întreb dacă a umblat cineva la haznaua casei mele. Dacă n-a umblat nimeni, tu să pui un semn de exclamare în acelaşi loc al scrisorii tale."
   Pornind de la informaţia primită, Securitatea a căutat în haznaua clădirii şi a găsit  câteva kilograme de aur.
   I-o mai fi scris "Nea Cutare" bogătaşului refugiat în Argentina?
   Cine ştie...