Poliția din Câmpulung mai rapidă ca viteza luminii

   Mă întorceam de la farmacia Victoria, aflată pe malul stâng al Râului Târgului, lângă Autogara MONTANA și în timp ce urcam pasarela pietonală ce mă ducea spre centru, un bărbat brunet, cam la cincizeci și cinci de ani, îmbrăcat cu un trening, mă abordează jovial întinzându-mi mâna:
 ”-Salut. Ce mai faci?”    Mă uit uluit la el.(!) Nu-l cunosc de loc...
   Tipul sesizează uluiala mea, dar privindu-mă cu tupeu în ochi, începe să-mi povestească, cum se întoarce el de la spital, unde a fost să-și viziteze fiul, care, într-o încăierare la o discotecă pentru o fată, s-a ales cu ambele brațe rupte ceva mai sus de cot (tipul îmi arată pe brațele mele cam pe unde)...
   În tot acest timp, eu continui să mă uit la el și încerc cu disperare să-mi amintesc de unde naiba îl cunosc eu pe acest individ, care se pare că mă cunoaște bine...
   Poate că o fi un mod de abordare ca să-mi ceară bani, îmi zic la un moment dat în gând...
   N-am la mine decât vreo patruzeci de lei.
   Văzând că discuția se lungește și eu nu-mi aduc aminte de nici un fel de unde îl cunosc pe tip, i-o retez scurt:
   ”-Scuză-mă, mă grăbesc. Pa.”
   Dau grăbit mâna cu idividul și pornesc spre centrul orașului, în timp ce ”omul meu” își continuă drumul în sens opus.
   Ajung în centrul orașului tot încercând să dau de tâlcul întâlnirii mele ciudate de pe pasarelă, mă mai plimb puțin, mai casc gura la niște vitrine, când, brusc îmi dau seama că buzunarul din stânga interior de la bluza mea sport, unde avusesem portofelul cu acte și bani e gol. Hait! Tipul era un hoț de buzunare! S-au dus banii ca banii ... dar s-au dus ACTELE!!
   Îi spun asta soției, cu care m-am întâlnit între timp și amândoi pornim să căutăm pe traseul pe care bănuim că hoțul a aruncat portofelul cu acte, după ce și-a însușit (probabil) banii.
   Cine ne vedea căutând printre gunoaiele de sub pod, prin coșurile de gunoi de pe traseul pe care noi bănuiam că s-a deplasat ”noul proprietar al portofelului meu”, probabil că-și spunea în gândul lui:
   ”-Ce tomberoniști bine îmbrăcați! Ce rău pot ajunge unii...”
   Noi continuam să căutăm prin coșurile de gunoi, gândindu-ne cu groază la câte drumuri și formalități ne așteaptă pentru refacerea actelor furate...
   La un moment dat cineva ne sugerează să mergem la poliție să declarăm furtul.
   Cam fără convingere, merg la Poliție și spre stupoarea mea, nici nu apuc să spun eu întreaga poveste, că polițiștii mă anunță că l-au arestat pe hoț.
   Rămân cu gura căscată.
   Viteza de reacție a poliției câmpulungene era MAI MARE DECÂT VITEZA LUMINII! Nici nu am apucat să declar furtul, că hoțul a și fost arestat!!
   În timp ce-mi completam declarația, aflu că ”buna mea cunoștință” (de curând ieșit din închisoare) mai ”operase” vreo câteva persoane și fusese ”umflat” de poliție.
   Nu termin de completat formalitățile de declarare a furtului că și sunt informat că mi-a fost găsit portofelul și când mi-l arată polițiștii constat cu bucurie că toate actele sunt la locul lor.
   ”Totul e bine când se termină cu bine”, după cum spunea Marele Will.
   Mulțumesc polițiștilor și cetățeanului care a anunțat găsirea portofelului, pentru promptitudinea cu care m-au repus în posesia actelor pe care le credeam pierdute definitiv.