Actul terorist de la redacția revistei ”Charlie Hebdo” a ridicat Franța în picioare.
Bulevardele pariziene erau pline de oameni care ieșiseră în stradă să-și afirme cât se poate de hotărât sprijinul pentru dreptul fiecărei persoane de a-și exprima liber punctul de vedere asupra oricărei probleme, fără a se teme de nici un fel de consecințe ulterioare.
Dacă există un stat în care libertatea cuvântului este sacrosanctă, acela nu poate fi decât Franța.
Mi-aduc aminte că eram la Paris, la formare la firma Citroën, în perioada când aveau loc primele alegeri pentru Parlamentul European.
Pe unul din canalele cu distribuție națională se alocaseră cincisprezece minute pentru fiecare candidat, timp în care acesta trebuia să-și prezinte în direct programul său electoral (sau al partidului de care era susținut) și viziunea asupra modului în care se puteau rezolva, la nivel european, unele probleme care frământau cetățenii francezi.
Într-una din zile, apare pe post candidatul FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI.
N-auzisem până atunci despre această grupare și eram curios să văd care era orientarea acestei formațiuni politice.
Reprezentantul ”FRONTULUI” era un tinerel cam de douăzeci și șapte - treizeci de ani.
Omul nostru își începe discursul, fără nici o introducere, cu înjurături la adresa Președintelui Franței, care în perioada respectivă era Valéry Giscard d'Estaing, (un tip foarte nobil, și respectat în Franța acelor vremuri) și continuă să-l înjure ca la ușa cortului până la expirarea celor cincisprezece minute. Se pare că la un moment dat a trebuit să se mai și repete, limba franceză fiind totuși săracă în înjurături (maghiara și româna se pare că i-ar fi fost mai utile în realizarea scopului pe care și-l propusese...).
A doua zi mass-media franceză era împărțită în două tabere:
- unii susțineau că este inadmisibil ca pe un canal cu acoperire națională și la o oră de maximă audiență Președintele Franței să fie făcut ”albie de porci” de reprezentantul unui grupuscul fără importanță în viața politică;
- alții (cei mai mulți) erau de părere că acest fapt este perfect normal și că numai așa electoratul francez putea afla ce este în capul acestor extremiști.
Eu, care la început eram de partea celor dintâi, treptat treptat, mi-am dat seama că argumentele celor ce susțineau că e bine ca fiecare candidat să-și prezinte neîngrădit punctul de vedere sunt mult mai puternice și în perfectă concordanță cu deplina libertate de exprimare a opiniilor.
Dacă tembelii care-l susțineau pe reprezentanții FRONTULUI PENTRU ELIBERAREA BRETANIEI n-aveau în cap decât înjurături, nu văd cine i-ar fi votat, dar acest lucru trebuia cunoscut și, într-un stat totalitar ar fi fost destul de greu.
Deci ”Liberté, Égalité, Fraternité!” nu sunt deloc vorbe în vânt (la unii...).
Vive la France!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu