Importanța camuflajului

  MOTTO:
”Colonelul, adresându-se soldatului Popescu:
-Popescule, nu te-am văzut la ultima lecție despre camuflaj! 
-Vă mulțumesc foarte mult, domnule colonel!”


  Camuflajul, bine cunoscut de multă vreme în natura înconjurătoare...

 


   ...s-a a extins de-a lungul anilor atât în domeniul vânătorii...                     

   ...cât și în cel militar...                                                              

   ... mărind foarte mult șansele de reușită, atât în apărare cât și în atac

   Povestirea pe care urmează s-o deapăn în continuare e o dovadă că nici în viața obișnuită, camuflajul nu este de loc de neglijat.
   Eram în perioada pregătirii pentru bacalaureat, când, îmi cade în mână o carte din colecția ”Aventura”, carte pe care o bună parte din prietenii mei o citiseră și mi-au spus că e ”foarte tare!”
   Se chema ”Căpitanul Casse-cou” scrisă de Louis-Henri Boussenard.
   Era vorba de aventurile unui grup de tineri în cel de-al doilea război al burilor (descendenți ai primilor coloniști olandezi, germani și hughenoți alungați din Franța), în lupta acestora contra britanicilor în Africa de Sud.
    La prima răsfoire mi s-a părut și mie foarte interesantă. 
   Dar cum s-o citesc în plină perioadă de pregătire pentru examenele ce urmau, sub ochii vigilenți ai mamei?...
   Îmi vine o idee năstrușnică.
   Învelesc cartea cu hârtie albastră, precum cărțile și caietele de școală, îi lipesc o etichetă școlară ruptă în două pe care trec un număr care să pară că ar fi de la biblioteca liceului și scriu cu litere de tipar numele autorului și titlul:

V. M. Galan

BĂRĂGAN

   O astfel de carte chiar exista în bibliografia școlară, dar era anostă și n-o prea citise nimeni.
   În orice pauză, mă tolăneam în pat, cu cartea în mâini, având întotdeauna grijă ca să nu-i cadă mamei ochii pe text.
   La terminarea pauzei nu uitam niciodată să ascund cartea în bibliotecă astfel încât să nu se vadă.
   De vreo câteva ori, mama, văzându-mă atât de concentrat asupra lecturii, m-a întrebat:
   ”-Ce citești acolo?”
   Eu, pe un ton chipurile plictisit, îi răspundeam:
   ”-Ne obligă la școală s-o citim...”
   ”-Și despre ce e vorba?”
   ”-Ei... despre colectivizare... O porcărie... Noroc că e mică și o termin repede.”   Și astfel am citit-o aproape pe nerăsuflate.
   În perioada respectivă stătea la noi în gazdă un băiat din Dăiești (o comună apropiată de Râmnicu Vâlcea), elev la liceul paralel cu al meu, care dădea și el în același timp cu mine bacalaureatul.
   Dorin BUNESCU (așa îl chema pe flăcău), văzând că mie mi-a mers figura, îmi cere să-i dau și lui cartea s-o citească.
   N-am de lucru și i-o dau...
   Nefericitul, nu știu cum face și într-o zi, pleacă în oraș, lăsând cartea pe masă...
   Mamei îi cad ochii pe carte și, cam fără mare tragere de inimă, o deschide și citește câteva rânduri...
   NENOROCIRE!!!
   Personajele aveau nume franțuzești, locurile erau cu denumiri ciudate... Despre ce colectivizare putea fi vorba?...
   Când dă la o parte învelitoarea ”meșterită” de mine, vede titlul original, colecția ”Aventura” și-și dă seama de mistificare...
   Vin acasă de unde eram plecat.
   Mama, cu cartea neînvelită pe masă, mă privește cu niște ochi de loc prevestitori de lucruri bune...
   ”-Ei, ce ai de zis stimabile?”
   Eu, cu o mutră de ștrengar prins cu mâța în sac, n-am încotro și recunosc, spășit, fapta.
   Apoi, încercând s-o întorc oarecum în favoarea mea, îi spun:
   ”-Păcăleala ar fi mers ață, dacă n-ar fi fost nătărăul de Dorin. Ghinionul meu că i-am dat și lui cartea...”
   Fapta fiind comisă, examenele apropiindu-se cu repeziciune, am scăpat fără nici o scatoalcă, iar Dorin a rămas cu cartea citită doar pe jumătate.
   Camuflajul, chiar în viața obișnuită, are și el regulile lui ce trebuie cu strictețe respectate.

ACOIUL

Eram căsătorit de puțin timp.
Soacra mea (Dumnezeu s-o odihnească la dreapta lui, că s-a prăpădit de curând...) lucra la vremea aceea croitorie și prin casa ei găseai pe jos ace de cusut, ace cu gămălie, sau căpățele de ață, care, cu toată strădania gospodinei, se încăpățânau să se agațe de covor.
Într-o zi zăresc pe jos un ditamai ac de cusut (”acoi”, cum îi spunea soacră-mea) scăpat pe sub o mobilă din dormitor și-mi vine o idee năstrușnică...
Îmi dau jos o șosetă, pun între degetul mare și cel de lângă el o bucată de gumă de șters, trag la loc șoseta și înfig ”acoiul” în gumă. Intru în sufragerie ținându-mă de picior, astfel încât să se vadă foarte bine acul înfipt puternic ”în talpă” și mimând niște grimase, care au făcut-o pe biata mea soacră să sară ca arsă și să-și ceară scuze tânărului ginerică.
Cu cât o vedeam pe biata femeie că suferă pentru accidentul produs, cu atât mă văitam și mă strâmbam mai tare de durere.
La un moment dat, ca și când mi-aș fi luat inima în dinți, trag cu putere de ac și-l smulg ”din carne”.
Dau șoseta jos, palmez guma, dau cu rivanol și apă oxigenată ”pe rană”, pun un tifon cu plasture pe locul ”care mă mai ustura încă” și-mi pun la loc șoseta.
Un timp mai șchiopăt încă (având mare grijă să nu uit care e piciorul ”care mă doare”).
Biata soacră-mea nu mai prididea cu scuzele, iar eu, ”generos” îi spuneam că n-are nimic și că o să-mi treacă.
Abia după un an de zile am avut curajul să-i mărturisesc excrocheria...

Bine e la pensie!

De pe 27 mai 2013 masa mare a pensionarilor s-a mărit cu o unitate.
Acum, la terminarea celei de a doua săptămâni "de muncă" pot spune cu mâna pe inimă că nu-i de loc rău...
Nu eşti călare pe Yamaha sau Harley Davidson, dar eşti totuşi ... călare!

O lege prost întocmită

   Vorbind acum câteva zile cu un prieten despre ce înseamnă o lege ale cărei efecte n-au fost de loc strudiate, mi-am amintit de de o înâmplare autentică de prin anii 50 ai secolului trecut.
   Era vorba de numărul de pompieri ce trebuiau să se afle pe o navă, maritimă sau fluvială, pentru a se asigura protecţia contra incendiilor, care se pare că se cam înmulţiseră în acea perioadă.
   O lege proaspăt promulgată de Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci) stipula că pe o navă trebuie să se afle un număr de pompieri proporţional cu puterea motorului acelei nave.
   Ce scăpase din vedere aceluia ce întocmise legea, era că un remorcher, ce opera în port pentru manevrarea navelor avea o putere uriaşă şi era deservit de cinci oameni (comandantul, cârmaciul, mecanicul de bord şi doi mateloţi. Spaţiul în care se mişcau aceştia era foarte strâmt, încât uneori erau siliţi chiar să facă echilibristică pentru a se deplasa pe "puntea" remorcherului.
   Mare le fu mirarea celor din echipajul de pe un remorcher, când, văzură prezentându-se pentru îmbarcare nici mai mult nici mai puţin decât 12 (doisprezece!!) pompieri.
   Urmară parlamentări, discuţii aprinse, proteste din partea echipajului ("-Unde să-i mai luăm şi pe ăştia, când abia avem loc noi?").
   Dar, cum legea e lege şi unde-i lege nu încape tocmeală, marinarii , hâtri cum sunt, avură o idee "salvatoare", pentru a ieşi din impas: "-îi luăm într-o barcă pe care o tragem după noi toată ziua".
   Zis şi făcut.
   Îi îmbarcară pe cei 12 pompieri într-o barcă şi începură să-şi facă meseria cu barca pompierilor târâită cu o frânghie după remorcher... Când tragi după tine 30.000 de tone, ce mai contează o tonă în plus...
   Într-o zi, când remorcherul se întorcea din larg, unde scosese un vapor din port, unul din marinari, la un semn al comandantului, desfăcu "pe şestache" frânghia care ţinea legată barca pompierilor şi aceasta începu să plutească în derivă, purtată de vint şi curenţi. Degeaba începură să strige nefericiţii din barcă şi să facă semne disperate. Echipajul remorcherului era, chipurile, foarte absorbit de sarcinile ce le avea pe vas.
   Vreo şase, şapte ore petrecură pompierii noştri disperaţi, singuri pe mare, fără vâsle, fără apă şi hrană, în bătaia soarelui. Noroc că marea era liniştită şi valurile nu prea mari.
   Când, până la urmă, echipajul remorcherului a constatat "cu disperare" că şi-a pierdut pompierii, a cerut prin radio permisiunea să-i caute. Vă daţi seama ce tevatură a fost la comandamentul portului Constanţa (penru că aici s-au petrecut lucrurile) când şi-au dat seama de situaţie!
   După ce s-au mai învârtit un pic prin port, alertând pe toată lumea cu sirena, echipajul a iesit în larg, îndreptându-se la sigur spre locul unde ştiau că au fost târâţi de vânturi şi curenţi nefericiţii "luptători cu focul".
   Ca urmare a acestui incident, legea cu numărul "standard" de pompieri n-a mai fost aplicată şi s-a cerut de urgenţă modificarea corespunzătoare a ei.