Armagniac

În cadrul pregătirii mele la Citröen a trebuit la un moment dat să urmez un curs de două săptămâni privitor la echipamente hidraulice.
La curs mai participau încă paisprezece tehnicieni și ingineri francezi din domeniul întreținerii echipamentelor de pe liniile de fabricație.
Locurile cursanților erau așezate în forma literei U cu partea deschisă spre locul monitorului și a ecranului de proiecție.
Eu ocupam locul al treilea de pe latura din dreapta.
Pauza de masă era fixată pentru cursanți la ora unsprezece și jumătate.
Când ne-am ridicat să mergem la masă, unul din cursanți ne-a anunțat că este ziua lui de naștere și că vrea să ne trateze cu un ARMAGNIAC vechi de treizeci de ani, preparat de bunicul său.
Zicând acestea, scoase din buzunar o sticluță de mărimea celor de frecție Diana și un păhărel cât un degetar.
La început am crezut că e vorba de o glumă - eram doar paisprezece oameni în toată firea, iar sticluța n-avea decât 150 de mililitri de băutură...
A început tratația de pe ramura în care eram așezat și eu.
Primul cursant ridică paharul, ”-A votre santé!” și dădu păhăruțul (cât un degetar) de dușcă.
În clipa următoare fața i s-a colorat instantaneu în roșu aprins.
Vine rândul celui de-al doilea care repetă figura și se colorează și el în roșu...
Mi-am dat seama că e treabă serioasă, și ca inginer, am tras aer adânc în piept, astfel ca după ce beam ”degetarul”, prima mișcare de respirație să fie expirație și astfel să nu trag vapori de alcool în plămâni.
Dau păhăruțul de dușcă, armagniacul ajunge în stomac și ce să să vezi?
O senzație de explozie și parcă limbi de foc îmi alergau prin artere. Cred că m-am colorat și eu instantaneu în roșu aprins.
Aveam în gură o aromă extrem de plăcută, parcă și cu un gust de sâmbure de migdale. O stare de euforie mă făcea să mă simt deosebit de bine.
Cu ceilalți cursanți se întâmpla probabil la fel.
Mai târziu, ajuns la apartamentul închiriat în care locuiam, m-a străfulgerat un gând:
”-Ce s-ar fi întâmplat dacă acel ”clondir” ar fi căzut pe mâna unui ”băutor de cursă lungă” de la noi, care l-ar fi fi dat vitejește de dușcă?”

Confuzie

În anul în care am dat eu examen de admitere la facultate, în loc să se dea examen în două sesiuni, una în vară și alta în toamnă, a existat o singură sesiune - în toamnă.
Având din liceu o foarte bună bună pregătire, datorată profesoarelor de matematică și fizică (Gibescu și respectiv Ababei) și după o pregătire individuală de o vară întreagă, vine și PRIMUL EXAMEN: proba scrisă la matematică.
Mă așez eu cuminte în aula afișată, în banca pe care scria numele meu și alături de ceilalți candidați așteptăm cuminți să vină profesorii.
La un moment dat, se deschide ușa și în aulă pătrund doi domni, cărunți și fiecare cu un dosar sub braț.
”-Sunt profesorii”! ne-am zis noi, și ne-am ridicat respectuos în picioare.
Cei doi bărbați, după ce-și caută numele pe băncile rămase libere, se așează și ei cuminți și așteaptă sosirea comisiei din sala de examen.
Noi, candidații sosiți de pe băncile liceului, rămânem puțin buimăciți, după ce ne dăm seama că și cei doi ultimi sosiți sunt candidați ca și noi, ne așezăm jenați la loc.
Cei doi ”profesori” se simt și ei jenați de confuzia pe care au făcut-o ”bobocii”.
EXPLICAȚIE:
Cei doi erau foști studenți ce participaseră la niște demonstrații în Timișoara și după ani buni de interdicție aveau din nou drept de reînscriere la examenul de admitere.
Unul dintre ei a reușit la examen și a terminat cu brio facultatea, devenind Profesor Doctor.
Celălalt s-a  retras după doi ani de facultate.

Fericire în pragul catastrofei

   Eram de paisprezece luni la formare la firma Citröen pentru Oltcit Craiova și mă întorceam dintr-un scurt concediu în țară.
   La vremea aceea era permis fumatul în avion și eu mă cam prosteam pufăind dintr-o țigară bună (Dunhill roșu). Nu știu cum s-a întâmplat, dar mi-a scăpat pachetul pe podea și încercam, aplecându-mă, să văd pe unde s-a ”ascuns”. La un moment dat, cum mă foiam eu să văd podeaua din diverse unghiuri, mă bate pe umăr cel care stătea pe scaunul din spatele meu (pe ultimul rând) și-mi spune pe un ton amabil:
   ”-Vedeți că este în dreapta suportului drept al scaunului...”
   Mă uit unde mi-a spus tipul și îl văd pe ”evadat”. Mă aplec, îl iau și-i ofer și amabilului ”călător” o țigară. Acesta o ia zâmbind și după câteva schimburi de amabilități călătoria continuă.
   Ne apropiam de Orly, avionul își reducea din ce în ce mai mult înălțimea de zbor și eu priveam încântat pe fereastră cartierul de vile din preajma aeroportului, ale căror antene TV aproape că le atingeam. Motoarele se opriseră și parcă planam pe deasupra caselor pe un covor zburător.
   Eram foarte fericit și admiram în extaz peisajul de sub mine.
   La un moment dat, motoarele sunt pornite din nou, zburăm foarte jos pe deasupra aeroportului, luăm înălțime și facem vreo două tururi largi în jurul turnului Eiffel.
   Eu, care cunoșteam la vremea aia zona centrală a Parisului, cum nu știam Câmpulungul, priveam încântat în jos și admiram diverse obiective turistice, pe care le vizitasem de atâtea ori.
   Era splendid!
   Avionul se îndreaptă din nou spre aeroport, își reduce din înălțime, își scoate trenul de aterizare, rulează pe pistă, se poziționează la locul indicat de turnul de control și se oprește.
   ”Călătorul” din spatele meu, care era de fapt supraveghetorul antitero  de zbor, îmi spune cu un glas în care se simțea încă emoția clipelor petrecute la prima ”aterizare”:
   ”-V-ați dat seama ce era să se întâmple?”
   ”-Nu” răspund eu inocent.
   ”-Eu, care zbor mult cu avionul (am înțeles abia atunci cu cine vorbeam), pot să vă spun că am prins un curent de aer descendent și că era să ne izbim de barierele de început ale pistei de aterizare!”
   Mi-am dat seama că în timp ce eu eram încântat de peisajul de sub noi, echipajul reușise să evite în extremis o catastrofă aeriană.
   Cât de ușor e ”să treci pe lumea cealaltă” dacă e să ai ghinion.

Importanța camuflajului

  MOTTO:
”Colonelul, adresându-se soldatului Popescu:
-Popescule, nu te-am văzut la ultima lecție despre camuflaj! 
-Vă mulțumesc foarte mult, domnule colonel!”


  Camuflajul, bine cunoscut de multă vreme în natura înconjurătoare...

 


   ...s-a a extins de-a lungul anilor atât în domeniul vânătorii...                     

   ...cât și în cel militar...                                                              

   ... mărind foarte mult șansele de reușită, atât în apărare cât și în atac

   Povestirea pe care urmează s-o deapăn în continuare e o dovadă că nici în viața obișnuită, camuflajul nu este de loc de neglijat.
   Eram în perioada pregătirii pentru bacalaureat, când, îmi cade în mână o carte din colecția ”Aventura”, carte pe care o bună parte din prietenii mei o citiseră și mi-au spus că e ”foarte tare!”
   Se chema ”Căpitanul Casse-cou” scrisă de Louis-Henri Boussenard.
   Era vorba de aventurile unui grup de tineri în cel de-al doilea război al burilor (descendenți ai primilor coloniști olandezi, germani și hughenoți alungați din Franța), în lupta acestora contra britanicilor în Africa de Sud.
    La prima răsfoire mi s-a părut și mie foarte interesantă. 
   Dar cum s-o citesc în plină perioadă de pregătire pentru examenele ce urmau, sub ochii vigilenți ai mamei?...
   Îmi vine o idee năstrușnică.
   Învelesc cartea cu hârtie albastră, precum cărțile și caietele de școală, îi lipesc o etichetă școlară ruptă în două pe care trec un număr care să pară că ar fi de la biblioteca liceului și scriu cu litere de tipar numele autorului și titlul:

V. M. Galan

BĂRĂGAN

   O astfel de carte chiar exista în bibliografia școlară, dar era anostă și n-o prea citise nimeni.
   În orice pauză, mă tolăneam în pat, cu cartea în mâini, având întotdeauna grijă ca să nu-i cadă mamei ochii pe text.
   La terminarea pauzei nu uitam niciodată să ascund cartea în bibliotecă astfel încât să nu se vadă.
   De vreo câteva ori, mama, văzându-mă atât de concentrat asupra lecturii, m-a întrebat:
   ”-Ce citești acolo?”
   Eu, pe un ton chipurile plictisit, îi răspundeam:
   ”-Ne obligă la școală s-o citim...”
   ”-Și despre ce e vorba?”
   ”-Ei... despre colectivizare... O porcărie... Noroc că e mică și o termin repede.”   Și astfel am citit-o aproape pe nerăsuflate.
   În perioada respectivă stătea la noi în gazdă un băiat din Dăiești (o comună apropiată de Râmnicu Vâlcea), elev la liceul paralel cu al meu, care dădea și el în același timp cu mine bacalaureatul.
   Dorin BUNESCU (așa îl chema pe flăcău), văzând că mie mi-a mers figura, îmi cere să-i dau și lui cartea s-o citească.
   N-am de lucru și i-o dau...
   Nefericitul, nu știu cum face și într-o zi, pleacă în oraș, lăsând cartea pe masă...
   Mamei îi cad ochii pe carte și, cam fără mare tragere de inimă, o deschide și citește câteva rânduri...
   NENOROCIRE!!!
   Personajele aveau nume franțuzești, locurile erau cu denumiri ciudate... Despre ce colectivizare putea fi vorba?...
   Când dă la o parte învelitoarea ”meșterită” de mine, vede titlul original, colecția ”Aventura” și-și dă seama de mistificare...
   Vin acasă de unde eram plecat.
   Mama, cu cartea neînvelită pe masă, mă privește cu niște ochi de loc prevestitori de lucruri bune...
   ”-Ei, ce ai de zis stimabile?”
   Eu, cu o mutră de ștrengar prins cu mâța în sac, n-am încotro și recunosc, spășit, fapta.
   Apoi, încercând s-o întorc oarecum în favoarea mea, îi spun:
   ”-Păcăleala ar fi mers ață, dacă n-ar fi fost nătărăul de Dorin. Ghinionul meu că i-am dat și lui cartea...”
   Fapta fiind comisă, examenele apropiindu-se cu repeziciune, am scăpat fără nici o scatoalcă, iar Dorin a rămas cu cartea citită doar pe jumătate.
   Camuflajul, chiar în viața obișnuită, are și el regulile lui ce trebuie cu strictețe respectate.

Un cântec în noapte

     În anul întâi de facultate, locuiam la cămin și aveam coleg de cameră un sas ceva mai în vârstă decât noi. Fusese, se pare, student la Timișoara, dar, din cauza participării la niște activități studențești nu prea agreate de statul comunist, fusese exmatriculat.
     De cum a intrat în cameră și am făcut cunoștință, ne-a prezentat trompeta lui de argint de o valoare foarte mare și ne-a spus pe un ton cât se poate de ferm că dacă ne împinge Aghiuță să o atingem măcar, nu și să mai suflăm în ea, ne bate de ne sună apa în cap. Talia lui sportivă și vârsta ne-au făcut să ne scoatem din cap orice idee de a ne atinge de prețiosul instrument, mai ales că noi, ceilalți patru ocupanți ai camerei, eram cam afoni și nici cine știe ce cultură muzicală nu prea aveam.
     Walter al nostru s-a remarcat repede și foarte curând a devenit o stea în orchestra de estradă a Casei de cultură a studenților.
     Noi, colegii lui de cameră, eram tare mândri de el de câte ori asistam la un spectacol dat de Casa Studenților.
     Cu noi nu prea se intersecta cine știe ce în afara cursurilor și seminariilor. Mergea la repetiții, la spectacole, la băute cu colegii din orchestră, iar noi eram cu ale noastre: volei, fotbal, excursii pe munte, băute la Postăvaru, la Cerbul Carpatin, la Mielul Alb, filme la Cinema Patria din Brașov, cu barca pe lac la Parcul Noua, sau cu schiurile la Poiana Brașov, în funcție de anotimp și de banii de buzunar.
     Într-o seară, după ce ne-am culcat noi, la vreo oră, două, după miezul nopții, l-am simțit pe Walter că a intrat în cameră, pe tăcute, aproape ca un hoț, el, care de obicei mai trântea câte ceva când se pregătea de culcare, a deschis larg cele două canaturi ale ferestrei ce dădea spre spațiul dintre căminele 1 și 2 din Complexul Memorandului, a scos trompeta lui de argint din cutia ei și, în liniștea deplină a nopții de primăvară târzie a început să cânte melodia ”Il silenzio” (Liniște”), melodie cu care Nini Rossso era foarte la modă pe vremea aceea.
     Ne-am trezit, dar nu ne-am mișcat, ca să nu tulburăm vraja care ne învăluia.
     Auzeam cum se deschid larg ferestrele camerelor celor două cămine într-o liniște parcă ireală, fără nici o fluierătură sau apostrofare, fără tradiționalele îndemnuri studențești: ”-Du-te bă la culcare... nu vezi cât e ceasul?” presărate cu expresii pe care hârtia le suportă cu greu, chiar dacă pui pe ici pe colo puncte de suspensie...
     Între cele două cămine studențești era ... LINIȘTE.
     După ce și ultima notă s-a pierdut în noapte, Walter a închis fereastra, a pus trompeta în cutia ei, a pus cutia în dulap și s-a culcat fără să scoată măcar un sunet. Își vărsase toată suferința unui dor sau a unei dezamăgiri în cântecul atât de inspirat al italianului.
     Toate celelalte ferestre sau închis și ele... în liniște.
     A doua zi nimeni n-a comentat incidentul, de teamă că niște vorbe profane ar putea destrăma clipa de vrajă pe care am trăit-o sau poate am visat-o.
     Pentru cei care nu știu despre ce melodie am povestit, dau mai jos linkul de pe Youtube
https://www.youtube.com/watch?v=NOk0qhSTCt8&index=1&list=RDNOk0qhSTCt8

Eu și ... Nicolae Ceaușescu

Desigur, titlul de față pare cam ciudat.
E adevărat că eu am avut ocazia să-l văd pe el mai de aproape, dar sunt sigur că el nu m-a remarcat de loc în grupul în care mă aflam pentru a-i ”omagia” prezența.
Prima dată când l-am văzut, cam de la un metru, mă aflam pe o scară în spirală, pe care el și un grup de cadre didactice o urcau într-una din clădirile vechi ale Universității din Brașov.
Nu mică mi-a fost mirarea când l-am recunoscut, în grupul care-l însoțea, pe un maior de securitate (unchiul unui fost coleg de liceu și bun prieten de-al meu). Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost acesta: dacă unul pe care-l credeam profesor era de la SECURITATE, câți ca el or mai fi în grupul de ”universitari”...
A doua oară când l-am întâlnit pe ”Geniul Carpaților” eram stagiar la Atelierul de Prototipuri ARO. Ni se repartizase în calitate de ”aplaudaci” sectorul rampei C.F.R. unde mai erau depozitate și niște semifabricate de beton ce urmau a fi folosite la viitoarea secție de motoare S.R. La un moment dat, un muncitor mai hâtru (sau mai informat, nu se știe...) îmi șoptește la ureche să mă uit mai atent la grupul de ”tehnicieni” (cu halate albastre) cocoțați pe prefabricatele de beton.
Ca o paranteză, trebuie să vă spun că la ARO culoarea halatelor era în funcție de poziția în ierarhia tehnică. Inginerii (ca mine) aveau halate albe, tehnicienii halate albastre, maiștrii halate galbene, desenatorii halate verzi, controlorii halate bleu.
Ca să revin la ”tehnicienii” mei cocoțați pe prefabricate, aceștia aveau halate noi nouțe, atunci scoase din magazie și care mai păstrau încă urmele de împachetare. Trebuie să fi avut un coeficient de inteligență tare scăzut să nu-ți fi dat seama că în graba cu care le-au fost distribuite ”lucrătorilor” nimeni n-a mai avut timp să le mai și calce. Dacă le-ar fi scris pe spate  cu litere de o șchioapă SECURITATE și n-ar fi fost mai clar...
A treia oară când am asistat la trecerea ”Mult iubitului și stimatului conducător” mă aflam la OLTCIT și aplaudăceam vizita conducerii de partid și de stat la Secția de Presaj Greu.
Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat, să vă pun la curent cu pregătirile făcute pentru acest eveniment.
Cum la data vizitei nu era funcțională pe deplin decât o singură presă grea, ”organele”, cărora nu le convenea de loc să afle Tovarășul că s-a cam întârziat cu punerea în funcțiune, au făcut în așa fel încât piesele în diferitele lor stagii intermediare  să se realizeze pe singura presă validă (care, din fericire, era și ultima pe linie), iar celelalte prese să meargă în gol, în sus și în jos, muncitorii punând de fiecare dată piese, vezi dragă Doamne, presate la faza anterioară și scoțându-le (așa cum erau ele mai înainte) pentru a la plasa la faza următoare. Totul părea O.K. cu condiția ca ”păcălitul” să treacă în viteză pe lângă toate presele și să se oprească doar la ultima, chipurile pentru a i se da explicațiile necesare.
Nouă, aplaudacilor, ni se distribuiseră una bucată garoafă roșie de căciulă pentru a le flutura la trecerea Tovarășului.
Vine clipa ”măreață”, trece delegația pe lângă presele ”de operetă”, se oprește conform protocolului la ultima și în zgomotul făcut atât de presele ”de chichi” cât și de cea adevărată i se prezintă lui Ceaușescu ”măreața realizare” a industriei românești”, după care, delegația se îndreaptă în grabă spre ieșire. La un moment dat unul din ”aplaudaci” n-are de lucru și-i întinde înaltului oaspete garoafa din dotare pe care acesta nu o poate refuza, fiind un semn de bună primire. Imediat un individ, a cărei apartenență nu era greu de ghicit, aflat două rânduri mai în spate, începe să strige isteric: ”-LĂSAȚI-O JOS! LĂSAȚI-O JOS!”. Ceaușescu a rămas siderat, cu garoafa în mână, în timp ce securistul își făcea cu disperare, fără nici un menajament, loc printre cei din față să-i smulgă ”prea iubitului” ”corpul delict” din mână.
Două săptămâni a dat nefericitul cu inițiativa spontană note explicative la SECURITATE cu privire la gestul său.
Asta e încă o dovadă că cei din jurul său cam știau cât de ”mult iubit și stimat” era Ceaușescu...

Mic și ”rău”

   Pe la sfârșitul deceniului șase al secolului trecut, la Grupul de Uzine Clorosodice Govora, se afla pentru montarea și punerea în funcțiune a unor utilaje importate de la ei, un grup de tehnicieni și ingineri japonezi.
   Într-una din zile se convenise cu cei de la firma mamă ca aceștia din urmă să sune la o anumită oră pe numărul de telefon aflat în biroul șefului de secție în care se afla utilajul japonez.
   Dar, GHINION! Tocmai în ziua respectivă șeful de secție, un tip de vreo doi metri înălțime și de 148 de kilograme, uitase cheile acasă și pentru că se apropia ora convorbirii telefonice cu Japonia, omul nostru se chinuia să tragă de clanță (ușa se deschidea spre exterior), asistat cu curioasă nerăbdare de grupul de ”gălbiori”.
   Cum ușa se încăpățâna să nu se deschidă, unul dintre japonezi, mic de statură și slăbuț, se apropie de uriașul nostru care, lac de sudoare, trăgea cu disperare de clanță și-l întreabă prin traducător pe șeful de secție:
   ”-Este vreo problemă dacă se distruge tocul ușii?”
   ”-Spune-i, mă, că nu e nimic dacă sare ușa din țâțâni! Eu asta încerc să fac, zise șeful de secție cu năduf.”
   Atunci, micuțul japonez se apropie de ușă, depărtă puțin picioarele, ca să aibă o bună priză la sol, apucă cu nădejde clanța și cu o mișcare scurtă din braț trase fulgerător de aceasta.    Săriră așchii, tocul se crăpă puternic și ușa rămase întredeschisă cam doi, trei centimetri.
   Malacul șef de secție rămase cu ochii căscați de mirare și întorcându-se spre pe traducător îi șopti:
   ”-Până acum nu dădeam doi bani pe micuțul ăsta, dar de acum încolo voi avea mare grijă să nu-l calc cumva din greșeală pe bătătură!”